Stelian Ion (USR) ar da orice ca Nicușor Dan să respingă propunerile la șefiile marilor parchete: „Vina cea mai mare aparține CCR! Dintre politicieni… PSD!”

Există o interpretare răspândită în spațiul public potrivit căreia Președintele României ar putea refuza o singură dată propunerile ministrului justiției pentru funcțiile de procurori-șefi. Această teorie este, în realitate, mult mai complexă decât pare. Constituția prevede că aceste numiri sunt făcute de către Președinte, iar o atribuție constituțională nu poate fi redusă la un simplu gest formal. Dacă șeful statului ar fi obligat să accepte automat o propunere după primul refuz, rolul său în procedură ar deveni aproape notarial, ceea ce ar goli de conținut chiar ideea de numire.

Stelian Ion, deputat constănțean al USR și fost ministru al Justiției, a subliniat această problemă cu claritate: atribuția constituțională de a numi nu poate fi transformată într-o simplă formalitate. Limita „un singur refuz” nu apare în mod explicit în legislația actuală. Ea provine din interpretarea dată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 375/2005, într-un context legislativ diferit de cel actual. Acea decizie era raportată la legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Legea nr. 303/2022, care reglementează în prezent statutul judecătorilor și procurorilor, nu stabilește în mod expres o asemenea limită. Aceasta înseamnă că argumentele pentru o posibilă pluralitate de refuzuri sunt serioase din punct de vedere juridic. Funcțiile de procuror general, șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA) și șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) sunt prea importante pentru ca procedura de numire să devină o simplă formalitate. Aceste poziții controlează investigații cu implicații majore pentru statul de drept și pentru lupta împotriva corupției. Dacă Președintele nu ar putea refuza o propunere care nu oferă suficiente garanții de integritate, profesionalism sau independență, atunci mecanismul de control și echilibru ar fi gol de conținut. O procedură care permite doar un singur refuz ar transforma atribuția constituțională a Președintelui într-o simplă validare administrativă.

Un alt aspect important al analizei se referă la prescripția miilor de dosare în sistemul judiciar. Se aude deseori că închiderea acestor dosare ar fi responsabilitatea Parlamentului, care nu a pus în acord Codul penal cu Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018. Stelian Ion a argumentat detaliat că vina principală aparține Curții Constituționale. În 2018, CCR a pronunțat o decizie interpretativă, iar după patru ani, sub influența procurorului Daniel Morar, a reconsiderat acea decizie ca fiind una simplă, al cărei efect a fost eliminarea textului din fondul activ al legislației. Parlamentul nu poate fi scutit de critică. Chiar și deciziile interpretative ar trebui să conducă la modificarea legii. Însă, până la modificarea acesteia, se aplică direct decizia CCR, care oferă interpretarea corectă a textului legal, fără ca acesta să fie scos din fondul activ al legislației.

O parte importantă din responsabilitate aparține organelor judiciare. Termenul de prescripție există în legislație pentru a proteja cetățenii de posibile abuzuri și de anchete prelungite în mod nerezonabil. Dacă un magistrat ține dosarul în sertar ani la rând, dă termene nenumărate sau inventează incidente procedurale pentru a trage de timp, nu mai poate da vina pe Parlament. Ajungerea unui dosar aproape de termenul de prescripție ar trebui să fie o excepție rarisimă. La noi a devenit parcă o obișnuință ca anchetele să dureze 5–10 ani și ca tot mai multe dosare să ajungă la buza prescripției. Aceasta nu este în regulă și reflectă o disfuncție sistemică.

Prescripția miilor de dosare nu a fost cauzată în primul rând de politicieni. Ordinea responsabilității este următoarea:

Curtea Constituțională — prin deciziile sale interpretative și prin reconsiderarea lor

Procurori și judecători — prin gestionarea inadecvată a dosarelor și prin abuzul de termene

Politicieni — prin eșecul de a clarifica legislația

Dintre politicieni, vina cea mai mare o au cei din PSD. După decizia CCR din 2018, în loc să corecteze și să clarifice Codul penal și Codul de procedură penală, PSD a încercat să modifice legislația pentru a-i scăpa pe Liviu Dragnea și pe alți clienți de pedeapsă. Proiectele care ar fi putut pune în acord articolul 155 alineatul (1) din Codul penal privind întreruperea prescripției speciale au fost măcelărite în Comisia Iordache și au picat ulterior la CCR, sub presiunea societății civile și a argumentelor juridice.

Dezbaterea asupra numărului de refuzuri pe care le poate face Președintele nu este o chestiune procedurală abstractă. Ea reflectă o problemă fundamentală: cum asigurăm că funcții critice pentru statul de drept sunt ocupate de oameni cu integritate și independență reală? O procedură care reduce rolul Președintelui la o simplă validare ar fi un eșec al mecanismelor de control și echilibru. În ceea ce privește prescripția dosarelor, responsabilitatea este distribuită: CCR a greșit, magistrații au abuzat de termene, iar politicienii din PSD au încercat să exploateze situația. Niciun actor nu poate fi scutit de responsabilitate.