Guvernul a pus pe masă prima variantă a noii legi a salarizării personalului plătit din fonduri publice, un proiect prezentat ca „reformă” și „ordine” într-un sistem care a acumulat discrepanțe, dar care, în forma descrisă public, riscă să transmită încă o dată același mesaj cinic: pentru cei mulți se pregătesc tăieri, plafonări și reguli stricte, iar pentru vârful politic se deschid calcule care duc la creșteri consistente, în plină retorică de criză. Documentul este într-o fază preliminară, a fost transmis partenerilor sociali și urmează să intre în dezbatere publică, pe fondul presiunilor bugetare și al angajamentelor asumate prin PNRR, însă direcția generală e deja vizibilă: statul încearcă să-și reducă nota de plată acolo unde costul politic e mai mic și să-și securizeze privilegiile acolo unde decizia e la îndemâna celor care votează pentru ei înșiși.
Proiectul propune eliminarea unor beneficii care, în multe instituții, au devenit parte din venitul lunar. Indemnizația de hrană și sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare dispar din noul sistem, iar sporul pentru titlul de doctor nu ar mai fi acordat separat, urmând să fie integrat în coeficienții de salarizare în anumite domenii, inclusiv în învățământ. În paralel, apare o limită generală: totalul sporurilor, primelor și indemnizațiilor nu va putea depăși 20% din salariul de bază la nivelul fiecărei instituții, cu excepții pentru munca de noapte și ore suplimentare. Pentru proiectele finanțate din fonduri europene se păstrează, totuși, majorări mai mari, de până la 40%, semn că „strângerea curelei” nu e uniformă, ci calibrată după interes și după sursa banilor. În numele echității, proiectul introduce și o limitare a raportului dintre cel mai mic și cel mai mare salariu din sistemul public, de la situații care pot ajunge la 1:12 în prezent la un plafon de 1:8. Totul ar urma să fie așezat într-un mecanism unitar de calcul: salariile de bază, soldele și indemnizațiile se stabilesc prin înmulțirea unor coeficienți fixați în anexele legii cu o valoare de referință stabilită anual prin legea bugetului de stat, estimată la intrarea în vigoare la 4.325 lei. Teoretic, această formulă promite predictibilitate. Practic, ea devine o pârghie politică: cine controlează valoarea de referință și coeficienții controlează întregul sistem, de la profesorul debutant până la vârful demnității.
În același timp, proiectul încearcă să închidă portițele prin care s-au acordat beneficii pe lângă legea salarizării, stabilind principiul că toate drepturile salariale pot fi acordate exclusiv prin această lege, iar beneficiile stabilite prin alte acte normative ar urma să fie nule. Există însă excepții notabile, pentru instituții precum BNR, ASF și ANRE, adică exact acele zone unde salariile au fost constant protejate de orice discurs despre „austeritate” și „solidaritate”. Când statul vorbește despre disciplină, disciplina pare să se aplice selectiv, iar când vorbește despre reguli unice, apar imediat insule de autonomie salarială pentru cei care au deja putere și influență.
Pe sectoare, schimbările sunt prezentate ca „majore”. În sănătate, proiectul prevede comasarea celor patru grile existente într-una singură și reducerea sporurilor pentru condiții de muncă, care ar coborî la maximum 50% din salariul de bază, față de niveluri care ajung până la 85% în prezent. Plata gărzilor ar urma să fie regândită, sporurile fiind înlocuite cu un tarif orar ușor majorat. În educație sunt anunțate creșteri ale salariilor de bază, dar anumite recompense, precum gradația de merit, ar fi înlocuite cu premii de performanță, iar salariul profesorului debutant rămâne raportat la un procent din indemnizația președintelui. În administrația publică locală se introduc mai multe grile în funcție de dimensiunea UAT-urilor și apare o grilă distinctă pentru specialiștii IT și securitate cibernetică. În justiție, unele sporuri precum cele pentru confidențialitate sau suprasolicitare neuropsihică sunt eliminate, fiind considerate parte a responsabilităților funcției, ceea ce, din nou, sună a „normalizare” doar până când ajungem la vârful politic, unde normalizarea se transformă în majorare.
Aici apare ruptura morală pe care politicienii o evită în discurs, dar o confirmă în cifre. Potrivit calculelor prezentate public, noua grilă ar putea aduce creșteri importante pentru demnitarii de rang înalt. Grila ar porni de la coeficienți între 1 și 8, aplicați la salariul minim brut estimat pentru iulie 2026, de 4.325 lei. În acest scenariu, președinții Camerei Deputaților și Senatului, dar și premierul Ilie Bolojan ar urma să aibă un coeficient 7, ceea ce ar duce salariul de bază brut la 30.275 lei pe lună, cu un net estimat la aproximativ 17.710 lei, față de 13.993 lei net în grila actuală, adică o creștere de ordinul miilor de lei. Deputații și senatorii ar urma, la rândul lor, să beneficieze de majorări: coeficientul 5,44 ar ridica salariul brut la 23.528 lei, cu un net estimat de 13.764 lei, comparativ cu 10.951 lei în prezent. În termeni simpli, în timp ce sistemul e „zguduit” prin dispariția sporurilor și plafonări pentru sute de mii de angajați, vârful politic își rescrie propria grilă într-o cheie avantajoasă, pe fondul aceleiași valori de referință invocate ca instrument de echitate.
Guvernul își justifică reforma prin presiunea bugetară, iar cifrele invocate sunt grele: între 2022 și 2024, bugetul alocat salariilor bugetarilor a crescut cu aproximativ 40%, ajungând la 164 de miliarde de lei, iar aproape o treime din veniturile statului din taxe și impozite se duce către plata salariilor din sectorul public. Doar că această explicație, repetată mecanic, devine ipocrită în momentul în care exact cei care cer „responsabilitate” își pregătesc creșteri pentru ei înșiși. Când statul spune că nu mai sunt bani, primul reflex ar trebui să fie exemplul de sus în jos, nu protejarea vârfului și tăierea bazei. Calendarul oficial împinge intrarea în vigoare la 1 iulie 2027, iar până atunci proiectul poate suferi modificări. Însă semnalul politic e deja transmis: într-o Românie în care „criza” e invocată zilnic pentru oameni, pentru taxe, pentru facturi și pentru restricții, există mereu o excepție stabilă, bine păzită și bine plătită — clasa politică. Iar dacă această lege va ajunge să fie votată în forma în care mărirea demnitarilor coexistă cu dispariția sporurilor și beneficiilor pentru restul, atunci nu vorbim despre reformă, ci despre încă o demonstrație de autoservire a sistemului, ambalată în limbaj tehnic și justificată cu aceeași frază: „nu există altă soluție”.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google