Ingineria socială a acceptării: Cum se normalizează declinul și sărăcia se redefinește ca normalitate

În ultimele trei decenii, fiecare generație în România a trăit mai bine decât cea anterioară. Case mai mari, mai multe oportunități, mobilitate socială reală, dar lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Sistemul a realizat că nu mai poate susține această progresie fără a renunța la propria ei avuție. Deci, în loc să ne ridice standardul de viață, pur și simplu ne coboară așteptările, fără să simțim.

Astăzi, în România ni se spune că este normal să locuim cu părinții la 30 de ani. Că este normal să nu ne permitem niciodată o casă. Că este normal să lucrăm două joburi. Că este normal să amânăm să facem copiii pentru că nu ne putem permite. Sau că este normal să emigrăm pentru a supraviețui. Sărăcia este redefinită ca noua normalitate și ne numesc ingrați dacă dorim ceea ce aveau părinții noștri.

Iată partea pe care se pariază: Dacă vă pot convinge că lupta este doar pentru cum se prezintă viața acum, veți înceta să vă bateți pentru mai bine! Veți accepta mai puțin, veți fi recunoscători pentru firimituri. Oricine înțelege ingineria socială știe că cel mai bun mod de a controla oamenii este să-i faci să creadă că opresiunea lor este inevitabilă.

Mass media laudă „apartamentele compacte” și „locuințele eficiente” – traducere: cămări în care locuiesc familii întregi. Se vorbește despre „minimalismul conștient” când, în realitate, oamenii pur și simplu nu-și permit mai mult.

Apoi, se promovează „antreprenoriatul” și „munca flexibilă” ca o oportunitate, nu ca o necesitate. Mii de români lucrează ca „freelanceri” sau „consultanți”, pentru că nu găsesc locuri de muncă stabile, iar statul nu oferă protecție socială pentru aceștia. Se numește „libertate” ceea ce este, de fapt, vulnerabilitate.

Companiile se laudă cu beneficiile minime – o zi de lucru de acasă pe săptămână, o cafea gratuită, o carte de dezvoltare personală – și vă fac să vă simțiți norocoși. Vă fac să vă simțiți privilegiați pentru condiții de muncă care ar trebui să fie standard.

În loc să reformeze economia, statul vă oferă „libertatea” de a pleca. Sute de mii de români au emigrat în ultimul deceniu – nu din dorință, ci din necesitate. Și sistemul celebrează asta ca o victorie a mobilității, nu ca un eșec al politicii economice.

Cea mai eficace formă de control este convingerea că nu există alternative, că mersul lucrurilor este cum este, că nu puteți face nimic și că trebuie să acceptați. Ni se spune că piața imobiliară este prea scumpă – și asta este adevărat. Dar nu ne spun că aceasta este o alegere politică, o consecință a speculației și a lipsei de reglementare. Apoi, salariile sunt mici – și asta este adevărat. Dar nu ne spun că acesta este rezultatul unei strategii deliberate de menținere a forței de muncă ieftine. Apoi, trebuie să ne adaptăm, să fim „flexibili” și constant trebuie să ne „reinventăm”. În final, trebuie să acceptăm mai puțin.

Părinții noștri cumpărau case cu un singur salariu. Nu este o schimbare a economiei – este un transfer de avuție de la generații tinere la generații mai în vârstă și la corporații, practic privatizarea riscului constant.