Protestele din Paris au degenerat, iar forțele de ordine au intervenit în forță împotriva manifestanților, în timp ce jurnaliștii au fost separați de mulțime, informează Mediafax. Potrivit imaginilor transmise live din capitala Franței, protestatarii au devenit tot mai agresivi, iar autoritățile au răspuns cu intervenții în forță.
Forțele de ordine au intrat de două ori în mulțime și i-au lovit pe manifestanți cu bastoanele de cauciuc.În același timp, jurnaliștii au fost izolați de grupurile de protestatari, pentru a fi ținuți la distanță de incidente.Situația rămâne tensionată, iar autoritățile încearcă să restabilească ordinea pe străzile Parisului.
Franța traversează o criză politică de proporții după ce, luni, 8 septembrie, premierul François Bayrou a fost demis în urma unui vot de neîncredere în Adunarea Națională. Nu mai puțin de 364 de deputați au votat împotriva cabinetului său, în timp ce doar 194 și-au exprimat sprijinul. Înfrângerea categorică l-a determinat pe prim-ministru să-și anunțe imediat demisia, deschizând o nouă etapă de incertitudine pentru scena politică franceză.
Președintele Emmanuel Macron rămâne fără o majoritate stabilă și cu o societate tot mai nemulțumită. Este al treilea premier care cade într-un singur an, ritm ce arată prăpastia tot mai adâncă dintre Palatul Élysée și societatea franceză, potrivit Reuters. Planul de austeritate al cabinetului Bayrou a declanșat protestele. Reducerea cheltuielilor, tăierile din domeniul social și presiunea asupra claselor de mijloc și muncitoare au amplificat frustrarea. Aceste măsuri au reînviat furia generată de mișcările anterioare, de la criza „vestelor galbene” la protestele împotriva reformei pensiilor. Pentru mulți francezi, demiterea guvernului nu este o victorie finală, ci doar începutul unei confruntări mai mari cu un sistem perceput drept surd la revendicările cetățenilor.
Ziua de miercuri, 10 septembrie, este anunțată drept momentul unei mobilizări naționale de amploare. Mișcarea „Bloquons tout” – „Blocăm totul” – are ca obiectiv paralizarea transporturilor, economiei și vieții de zi cu zi. Spre deosebire de grevele organizate clasic de sindicate, această mișcare se bazează pe apeluri virale și inițiative spontane. Ideea centrală este clară: dacă guvernul ignoră revendicările, societatea răspunde prin oprirea totală a mecanismelor care mențin țara în funcțiune.
Pentru Emmanuel Macron, criza se adâncește. Fără o majoritate parlamentară, el depinde de compromisuri fragile și se confruntă cu furia străzii. Președintele trebuie să desemneze un nou premier într-un climat tensionat, în timp ce opoziția cere alegeri anticipate. Imaginea sa publică este tot mai fragilă, fiind perceput ca un lider izolat, prins între instituții fragmentate și o populație hotărâtă să-și exprime furia direct în stradă, scrie realitatea.net.
Protestele planificate nu reflectă doar nemulțumiri punctuale, ci și o criză profundă a democrației franceze. Franța se află la un moment de răscruce, cu riscul ca mobilizarea socială să devină o constantă destabilizatoare. Fără soluții clare și fără un dialog real, o zi de protest poate escalada rapid într-o criză structurală, cu impact care depășește granițele Parisului și poate influența întreaga Europă.
Prăbușirea unei economii care va genera un val de șoc în toată Europa
De la Fondul Monetar Internațional de la Washington până la agențiile de rating americane, sunt cu toţii de acord că Franța este noul bolnav al Europei, finanțele sale publice fiind la limita sustenabilității.Donald Trump alternează zilele în care nu are încredere în Emmanuel Macron cu cele în care îl ironizează și îl disprețuiește. O evaluare care nu a făcut ca președintele francez să câștige prestigiu la Moscova, în ochii lui Vladimir Putin, sau la Beijing, în cei ai lui Xi Jinping. La Berlin, în capitala „geamănă” a acelei axe care a condus întotdeauna Europa, și-a pierdut credibilitatea în fața cancelarului Merz. Iar la Roma, și-a câștigat noi „antipatii”, dacă nu chiar dușmani fățiși.
Și iată că sub această președinție, Franța a pierdut ultimele fâşii ale fostului său imperiu african, printr-o serie de lovituri de stat în fostele colonii care au alungat soldații francezi, pentru a-i înlocui deseori cu cei ruși. În cele din urmă, recunoașterea Palestinei a înrăutățit relațiile cu Israelul, fără ca Parisul să câștige vreun rol într-un viitor armistițiu pentru Gaza.
Pe plan intern, având în vedere instabilitatea țării, „macronismul” are rezultate teribile, dar nici văzut de restul lumii nu arată prea bine. Pentru început, e greu de definit ce a fost „macronismul”. Pentru că inventatorul său a spus totul și contrariul; ne-a obișnuit cu schimbări senzaționale de direcție, mereu cu aroganța celui care se consideră net superior: concetățenilor săi, adversarilor politici interni sau partenerilor internaționali. Din acest punct de vedere, găsim un fel de continuitate cu trecutul francez…
Dar, la urma urmei, cine a fost Macron? Pe plan intern, cariera sa politică s-a născut sub steagul modernității tehnocratice, al eficienței și al bunei guvernări. Vine de nicăieri, în sensul că nu are un background politic recognoscibil într-una dintre marile familii istorice ale politicii franceze; la fel ca mulți tehnocrați, s-a format în Grandes Ecoles și a avut experiență în lumea finanțelor. Se consideră un expert împrumutat politicii, dar cu un fel de învestitură mesianică din istorie – similar, într-un context radical diferit, generalului Charles de Gaulle, fondatorul celei de-a Cincea Republici. A năvălit în guvernul țării pentru a remedia un impas, o criză a tradiţionalei alternanțe dintre socialiști și gaulliști, în timp ce Frontul Național câștiga teren. Numai că promisiunile sale privind un guvern competent se termină cu un rezultat dezastruos: după multiple crize sociale (protestele Vestelor Galbene au fost doar prima dintre acele convulsii stradale), finanțele publice sunt mult mai rele decât erau atunci când le-a găsit. Datoria la 113% din PIB, deficitul la 6%. Iar reformele esențiale, cum ar fi pensiile, rămân blocate.
Dacă finanțele publice sunt un dezastru, economia reală nu stă mai bine. Nu ajută nici faptul că Macron pare dispus să facă orice pentru a se agăța de putere: numeroșii săi prim-miniștri au cochetat cu politici de stânga, impozitându-i pe bogați, fără a le duce vreodată la bun sfârșit și fără a convinge pe nimeni că măsurile redistributive ar restabili încrederea în economie și creșterea ocupării forței de muncă. Pentru că Franța era deja una dintre cele mai impozitate națiuni de pe planetă.
Contradicția ADN-ului macronist a fost evidentă timp de generații în întreaga clasă conducătoare franceză: chiar și atunci când se autointitula de dreapta, de la Charles de Gaulle încoace, preşedinţii francezi au fost profund etatiști și dirijiști. Încrederea în afaceri și în piața liberă a fost predicată uneori, dar aproape niciodată practicată. Un exemplu recent: oricât de mult s-a mobilizat Parisul împotriva protecționismului lui Trump, nu există nicio certitudine că va ratifica în cele din urmă tratatul Mercosur cu țările din America Latină, singurul acord de liber schimb pe care Bruxelles-ul l-a obținut după mulți ani de negocieri. Lobby-ul agricol francez a fost atenuat mereu cu doze robuste de protecționism.
În politica externă, Macron poate fi amintit ca omul care, în ajunul invaziei rusești în Ucraina, a declarat: „NATO este în moarte cerebrală”, însă și-a retras rapid această declarație imediat ce Joe Biden le-a cerut aliaților săi atlantici să impună sancțiuni și ajutor Kievului. Acelaşi Macron a fost liderul european care s-a grăbit să meargă la Moscova pentru a se întâlni cu Putin şi toată lumea își amintește de „masa infinită” cu cei doi așezați la fiecare capăt: cauza fiind germofobia țarului în timpul pandemiei, imagine care a devenit un simbol al distanței. Macron s-a întors acasă cu mâinile goale. A scrâșnit din dinți când alții – ultimul fiind Trump, în Alaska – au încercat un dialog. Mai recent, Franța a fost dură în afirmaţiile sale privind tarifele vamale ale lui Trump și a criticat aspru presupusul pas înapoi al Ursulei von der Leyen. Cu toate acestea, la celebra întâlnire de la Casa Albă, Macron s-a alăturat tuturor celorlalți lideri europeni, participând la concursul: cine îl linguşeşte mai frumos pe Donald Trump.
În cele din urmă, e greu de definit ce a fost macronismul: dincolo de o atitudine arogantă și o încredere în sine perpetuă, esența este evazivă, variabilă și sezonieră. Obiectiv, în acest moment Franța contează mai puțin în lume decât atunci când a preluat mandatul. Cu toate acestea el a continuat să țină prelegeri, cu degetul ridicat, nimic de făcut, este un sindrom național.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google