Europa virează spre suveranism? Ascensiunea AfD, RN, AUR, FPO, Fidesz și VOX pune vechiul establishment în fața unei alegeri decisive – L. Rebega

Europa traversează una dintre cele mai profunde reașezări politice de după încheierea Războiului Rece. Timp de decenii, competiția electorală din majoritatea statelor Uniunii Europene s-a desfășurat în interiorul unui spațiu dominat de populari, social-democrați, liberali și, ulterior, ecologiști. Astăzi, această arhitectură este contestată de partide suveraniste, național-conservatoare sau de dreapta radicală, care nu mai reprezintă formațiuni periferice, ci competitori capabili să revendice guvernarea.

De la Germania la Franța, din Austria până în Ungaria și din Italia până în România și Spania, mesajul transmis de o parte tot mai importantă a electoratului este dificil de ignorat. Migrația, costul vieții, fiscalitatea, războiul din Ucraina, securitatea, politicile climatice, relația dintre Bruxelles și capitalele naționale și sentimentul că deciziile politice sunt luate prea departe de cetățean au devenit teme electorale majore.

Nu rezultă însă automat că Europa va fi condusă de suveraniști. Sistemele electorale, coalițiile și diferențele majore dintre aceste partide fac imposibilă o asemenea certitudine. Tendința politică merită însă analizată: formațiunile care contestă actualul establishment european dispun de un bazin electoral suficient de important pentru a influența direcția continentului.

Germania și AfD: ruptura politică din motorul Europei

Germania este probabil cel mai important laborator al acestei transformări. Ascensiunea Alternative für Deutschland (AfD) schimbă un sistem politic care, timp de decenii, a fost caracterizat printr-o remarcabilă stabilitate.

Rezultatele electorale foarte ridicate obținute de AfD la nivel regional – inclusiv procentul de 48,5% indicat în scrutinul de land la care ne referim – depășesc semnificația unei simple victorii locale. Ele arată existența unui electorat care nu mai privește AfD exclusiv ca pe un partid de protest.

Mai importantă decât fotografia unui singur scrutin este tendința.

Pentru o parte a alegătorilor germani, subiectele legate de imigrație, energie, industrie, costurile tranziției ecologice, fiscalitate și politica externă au devenit criterii decisive. AfD a reușit să transforme nemulțumirile într-o ofertă politică radical diferită de consensul tradițional german.

Există, desigur, și o limită fundamentală: celelalte partide germane au încercat până acum să izoleze AfD prin ceea ce este numit „cordon sanitar”. Un partid poate câștiga un scrutin și totuși să nu poată forma o majoritate.

Dar dacă procentele continuă să crească, apare o problemă matematică pentru partidele tradiționale. Cu cât un partid exclus din orice coaliție devine mai puternic, cu atât formulele alternative de guvernare devin mai complicate.

Franța: Adunarea Națională a trecut de etapa partidului marginal

Franța reprezintă celălalt mare front al schimbării. Adunarea Națională, asociată politic cu Marine Le Pen și condusă ca partid de Jordan Bardella, nu mai poate fi tratată drept un fenomen marginal.

Strategia de normalizare adoptată în ultimii ani a urmărit transformarea formațiunii într-un partid acceptabil pentru categorii de alegători care în trecut ar fi respins-o. În același timp, dificultățile economice, imigrația, securitatea și deteriorarea încrederii în instituțiile tradiționale au alimentat nemulțumirea.

Miza Franței este uriașă. Dacă o asemenea formațiune ar ajunge să controleze Palatul Élysée și să beneficieze de o majoritate parlamentară favorabilă, echilibrul politic european s-ar modifica substanțial.

Franța nu este doar unul dintre cele mai mari state ale UE. Este putere nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și, împreună cu Germania, unul dintre principalii piloni ai construcției europene.

De aceea, ascensiunea Adunării Naționale trebuie privită nu doar ca un fenomen francez, ci ca un potențial factor de transformare a întregii Uniuni.

România: AUR și apariția unei reprezentări suveraniste mai largi

România nu este în afara acestei tendințe.

Ascensiunea AUR a demonstrat că electoratul suveranist românesc poate deveni o forță importantă în competiția politică. Formațiunea și-a construit discursul în jurul unor teme precum suveranitatea națională, identitatea, familia, critica establishmentului și opoziția față de anumite politici promovate la nivel european.

În Parlament, existența grupului PACE, format din aleși proveniți din zona suveranistă, completează această imagine a fragmentării și reorganizării segmentului contestatar.

AUR și celelalte componente ale acestui spațiu politic se confruntă însă cu aceeași provocare întâlnită de formațiunile similare din Europa: transformarea votului de nemulțumire într-o capacitate reală de guvernare.

Este relativ simplu să construiești opoziție. Mult mai dificil este să demonstrezi că poți administra bugete, instituții, relații internaționale și politici economice fără să pierzi electoratul care te-a propulsat.

România poate deveni astfel un caz important pentru înțelegerea viitorului suveranismului est-european.

Italia: Salvini și transformarea dreptei

Italia a oferit deja un exemplu despre modul în care partidele considerate cândva antisistem pot ajunge în centrul puterii.

Lega, formațiunea cunoscută istoric drept Lega Nord și condusă de Matteo Salvini, a trecut printr-o transformare profundă, de la partid regionalist la proiect național. Salvini a făcut din imigrație, securitate, suveranitate și raportarea critică la anumite politici europene elemente centrale ale discursului său.

Italia demonstrează însă și altceva: dreapta suveranistă nu este un bloc omogen. Competiția dintre diferitele formațiuni conservatoare și naționaliste poate fi la fel de importantă precum confruntarea acestora cu stânga sau centrul.

Experiența italiană arată totodată că intrarea la guvernare obligă asemenea partide la compromisuri. Discursul electoral poate fi maximalist; exercitarea puterii într-un stat membru UE și NATO introduce constrângeri economice, diplomatice și instituționale.

Austria și Ungaria: FPO și Fidesz, două modele diferite

În Austria, FPO a demonstrat capacitatea unui partid suveranist de a ajunge în prima linie a competiției electorale. Temele migrației, identității naționale și scepticismului față de centralizarea europeană au găsit un public semnificativ.

Ungaria reprezintă un caz diferit.

Fidesz, partidul premierului Viktor Orbán, nu mai este de mult o formațiune care încearcă să pătrundă în establishment. El guvernează și a construit un model politic propriu, bazat pe accentuarea suveranității naționale și pe confruntări repetate cu instituțiile europene în privința unor politici.

Budapesta demonstrează astfel cum ar putea arăta, în practică, o Uniune Europeană în care guvernele suveraniste ar deveni mai numeroase: nu neapărat destrămarea UE, ci negocieri mult mai dure între Bruxelles și capitale și o presiune pentru transferarea centrului de greutate către statele naționale.

VOX și frontul spaniol

În Spania, VOX a introdus în politica națională un discurs conservator și suveranist puternic, într-o țară în care problemele teritoriale au o sensibilitate aparte.

Formațiunea contestă o serie de politici progresiste și pune accent pe unitatea statului spaniol, securitate, imigrație și suveranitate.

Chiar și atunci când asemenea partide nu ajung singure la guvernare, influența lor poate fi considerabilă. Ele împing partidele tradiționale de centru-dreapta către repoziționări și obligă întregul sistem politic să discute teme pe care anterior le trata marginal.

Acesta este unul dintre efectele esențiale ale valului suveranist european: puterea sa nu trebuie măsurată exclusiv prin numărul de ministere controlate.

Nu există, de fapt, un singur „suveranism european”

Ar fi însă o eroare analitică să introducem AfD, Adunarea Națională, AUR, Fidesz, FPÖ, VOX și Lega într-o singură categorie ideologică rigidă.

Există diferențe considerabile între ele în privința economiei, NATO, Rusiei, Ucrainei, integrării europene și politicilor sociale.

Chiar și raportarea la Uniunea Europeană diferă. Pentru unele formațiuni, obiectivul principal este reformarea UE și restituirea unor competențe către statele membre. Alte curente manifestă un euroscepticism mai profund.

Ceea ce le apropie este mai ales opoziția față de direcția politică dominantă și ideea că statul național trebuie să recupereze o parte mai mare din capacitatea de decizie.

Prin urmare, o eventuală „Europă suveranistă” nu ar deveni automat o alianță perfect coordonată. Paradoxal, partidele care pun interesul național pe primul loc pot ajunge mai ușor în conflict între ele tocmai atunci când interesele statelor lor diferă.

Ucraina, taxele și costul politic al deciziilor europene

Unul dintre cele mai sensibile dosare pentru următorii ani va fi Ucraina.

După ani de război, sprijinul acordat Kievului continuă să genereze dezbateri privind amploarea, durata, costurile și obiectivele strategice ale politicii europene. Nu toate partidele suveraniste au aceeași poziție, iar simplificarea subiectului într-o confruntare între „pro-Ucraina” și „anti-Ucraina” ar ascunde diferențe importante.

Riscul pentru establishment apare dacă sprijinul pentru Ucraina este perceput de o parte a populației drept necondiționat și insuficient explicat, mai ales atunci când alegătorilor li se cer simultan sacrificii economice.

Aceeași problemă apare în cazul taxelor.

Dacă guvernele cresc fiscalitatea, iar cetățeanul constată că venitul disponibil scade, locuința și energia devin mai scumpe, iar serviciile publice nu se îmbunătățesc proporțional, nemulțumirea va căuta inevitabil reprezentare politică.

Suveraniștii au înțeles foarte bine această vulnerabilitate.

Europa nu virează inevitabil la dreapta, dar avertismentul electoral este evident

Viitorul Europei nu este predeterminat. Ar fi prematur să afirmăm că partidele suveraniste vor conduce inevitabil continentul. Alegerile se pot schimba rapid, iar partidele tradiționale dispun încă de structuri, electorat și capacități de coaliție considerabile.

Dar ar fi la fel de greșit ca establishmentul european să considere actuala ascensiune suveranistă o anomalie trecătoare.

AfD în Germania, Adunarea Națională în Franța, AUR și zona suveranistă din România, FPÖ în Austria, Fidesz în Ungaria, VOX în Spania și Lega în Italia exprimă, în forme diferite, existența unei nemulțumiri politice care traversează frontierele.

Dacă partidele aflate astăzi în centrul puterii europene vor răspunde exclusiv prin izolarea adversarilor, fără să răspundă problemelor care produc votul de protest, efectul poate fi invers celui urmărit.

Iar dacă următorii ani vor însemna noi majorări de taxe și impozite, deteriorarea nivelului de trai, politici percepute ca fiind impuse de sus și continuarea unui sprijin pentru Ucraina pe care guvernele nu reușesc să îl explice și să îl legitimeze permanent în fața propriilor cetățeni, partidele tradiționale se pot confrunta cu dificultăți electorale mult mai mari.

În definitiv, întrebarea esențială nu este dacă Europa va deveni „suveranistă”. Întrebarea este dacă establishmentul european va înțelege de ce milioane de cetățeni caută o alternativă.

Dacă răspunsul va fi adaptarea politicilor la preocupările alegătorilor, centrul politic se poate reface. Dacă răspunsul va fi ignorarea nemulțumirii, atunci ceea ce astăzi pare o ascensiune a partidelor suveraniste s-ar putea transforma, la următoarele cicluri electorale, într-o veritabilă schimbare de putere în Europa.