Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis astăzi, în unanimitate, că măsurile impuse cadrelor medicale care au refuzat vaccinarea împotriva COVID-19 în San Marino nu au încălcat drepturile acestora. Decizia a fost luată în cadrul cazului Pasquinelli și alții c. San Marino, în care reclamanții, un grup de profesioniști din domeniul sănătății, au contestat legalitatea măsurilor impuse de autoritățile locale.
Cazul a implicat 26 de reclamanți, dintre care 19 cetățeni din San Marino, șase italieni și un moldovean, toți lucrători în sectorul sănătății. În urma refuzului acestora de a se vaccina împotriva COVID-19, autoritățile din San Marino au aplicat o serie de măsuri conform legii nr. 85/2021 și ulterior modificată prin legea nr. 107/2021. Printre aceste măsuri se numără reîncadrarea în alte posturi, munca de interes general sau, în unele cazuri, suspendarea temporară fără plată.
CEDO a constatat că măsurile au fost prevăzute de lege și că au urmărit protejarea sănătății publice, un obiectiv legitim, în contextul excepțional al pandemiei. De asemenea, Curtea a subliniat că statele membre au o „marjă largă de apreciere” în adoptarea politicilor de sănătate publică, mai ales în circumstanțe extraordinare, cum a fost pandemia COVID-19.
Curtea nu a abordat în mod direct problema riscului crescut pe care cadrele medicale nevaccinate l-ar putea reprezenta pentru pacienți, dar a recunoscut că persoanele nevaccinate erau și sunt mai vulnerabile la infectare și, implicit, la răspândirea virusului. În plus, s-a remarcat faptul că măsurile erau temporare și nu au adus atingere demnității sau bunăstării emoționale ale reclamanților.
CEDO a concluzionat că măsurile impuse de autoritățile din San Marino au fost proporționale și justificate, având în vedere scopul protejării sănătății publice și drepturilor celorlalți cetățeni. Prin urmare, Curtea a decis că nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie. De asemenea, Curtea a respins acuzațiile de discriminare formulate de reclamanți în baza articolului 14 și a articolului 1 din Protocolul nr. 12, considerând că diferențierea tratamentului a fost obiectiv justificată și limitată în intensitate.
Decizia nu este definitivă și poate fi contestată în fața Marii Camere a Curții Europene în termen de trei luni.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google