Calomnia în presa constǎnţeană din perioada interbelică
Procesele referitoare la calomnia în presă au ţinut prima pagină în acea vreme, nu doar datorită interesului public faţă de personajele implicate, dar şi pentru că jurisprudenţa în domeniu nu era clară. Astfel a fost cazul în procesul în care ziaristul Constantin N. Sarry era acuzat de calomnie, de către prefectul N. Negulescu, acuzele din presă vizând însă nu atât activitatea prefectului ci ţinuta sa morală, acţiunile sale din perioada anterioară, când se afla la conducerea liceului. Iată şi de la ce a început conflictul: în ziarul din 3 iulie 1923 Sarry scria: „Începând de mâine vom înfăţişa pe morocănosul, necinstitul şi veninosul prefect de Constanţa, ca om şi ca demnitar public în toată goliciunea, sau obrăznicia abjectei sale mutre”. El se referea în ziua următoare la „felul cum prefectul de Constanţa, director pe atunci al liceului din localitate, a înţeles să se poarte cu soţia celui mai bun prieten al D-sale, funcţionar superior în Ministerul Cultelor şi al cărui copil îl botezase, profanând astfel în chiar localul şcolii şi legăturile de prietenie şi un aşezământ public, unde generaţiile tinere încredinţate educaţiunei profesorilor vin să se pătrundă de morală”.
În aceeaşi perioadă se judeca la Tribunalul din Constanţa un alt caz, ce viza pe ziaristul Duployen, acuzat de defăimarea unui sublocotenent de marină Toni Ionescu, într-o corespondenţă publicată în ziarul „Presa”. În opinia procurorului Bădescu, tribunalul nu era competent să judece asemenea delicte, iar în cea a avocatului Scipio Vulcan (punctul de vedere al părţii civile), după apariţia noii Constituţii, asemenea procese nu mai puteau fi declinate către curţile cu juraţi. Tribunalul, ţinând cont şi de o circulară a fostului ministru de Justiţie Jean Th. Florescu, a considerat însa cǎ poate judeca procesul, punând astfel bazele unei jurisprudenţe în domeniu. Pe fond opiniile judecătorilor au fost însă divergente, unul optând pentru achitare iar celălalt cerând o condamnare de o lună închisoare. Ulterior, alte tribunale din ţară au declinat totuşi competenţa către juraţi, în cazuri similare, invocând ambiguitatea articolelor constituţionale 25 şi 26. În procesul Negulescu – Sarry amintit mai sus, ziaristul Sarry şi prefectul Negulescu erau apăraţi de jurişti consacraţi, ca Istrate Micescu, H. Aznavorian, M. Mora şi Dem Dobrescu (preşedintele Uniunii Avocaţilor din România), care au susţinut şi ei ca tribunalul să-şi decline competenţa. După deliberări ce au durat patru zile, instanţa condusă de prim-preşedintele I. Oprescu şi-a asumat procesul. În aceste condiţii, în ziua de 11 decembrie 1923 s-au prezentat în audienţă la ministrul Justiţiei George Mârzescu, următorii reprezentanţi ai breslei jurnaliştilor: Constantin Bacalbaşa preşedintele Sindicatului Ziariştilor, Constantin Mille preşedintele Asociaţiei Generale a Presei şi Streitman, preşedintele Uniunii ziariştilor din Capitală. Scopul demersului lor era acela de a prezenta situaţia procesului de la Constanţa şi, după cum scria presa, de a-i solicita ministrului „ca procesele de presă să fie judecate conform prevederii vechii constituţii de către curţile cu juraţi, iar nicidecum de către tribunalele ordinare, după cum prevede noua constituţie, deoarece nu s-au elaborat încă legea şi regulamentul special”.
În anul 1926, ziaristul Leonida Moscu intră în vizorul anchetatorilor, fiind acuzat că a publicat două articole în ziarul „Dacia”, prin care a calomniat pe maiorul Ştefan Ichim, la rândul său un personaj cunoscut în epocă, ce a ajuns şi şef al centrului militar, la un moment al carierei sale. Iată proba prezentată în instanţă, o parte din articolul apărut la 26 august: „Sunt mai bine de 6 luni, de când prin birourile Marelui Stat Major al Armatei, se preumblă un voluminos dosar ale cărui file cuprind probele neîndoioase ale josniciei maiorului Ştefan Ichim, o obscură personalitate, care prin acţiunile-i banditeşti şi imorale, coboară prestigiul armatei şi totdeodată, produce o revoltă legitimă în sufletele acelora ce urmăresc isprăvile numitului, aşteptând în zadar sancţiunile cuvenite. Profităm de faptul că d-l general Lupescu Şeful Marelui Stat Major al Armatei se află în localitate, spre a-i reaminti că nu suntem dispuşi a lăsa lucrurile baltă, până ce infamul descendent al robilor eliberaţi de domnitorul Cuza, nu va fi completamente descalificat şi scos din rândurile armatei, ca o măsea stricată. Omul care snopeşte in bătaie pe soldaţii ce-i încap în mână, care s-a fǎcut culpabil de a fi lovit o femeie bolnavă şi care, până şi în viaţa-i intimă umblă cu bâta ţiganului de şatră – dovezi există în arhiva tribunalului Constanţa – nu este demn a sta alături de ofiţerii, ce alcătuiesc fala oştirei noastre”. Chemat în instanţă directorul ziarului constănţean a fost apǎrat de avocatul Octav Goruneanu, care a prezentat Tribunalului Ilfov (unde se judeca acţiunea) dovezi privind lovirea unui cioban de către militarul acuzator, fapt expus în alt articol incriminat. În acelaşi timp aduce noi date, ce în concepţia sa justificau „calificarile ce a atribuit reclamantului prin ambele articole”, anume: „Inculpatul servind ca martor în divorţul soţiei reclamantului, acesta a ţinut să se răzbune şi peste 2-3 luni, întâlnindu-se la o familie, în Bucureşti, reclamantul a bătut pe Moscu şi pe soţia lui, fără alt motiv”. Ca dovadă avocatul prezenta instanţei un exemplar din ziarul „Dacia” din 27 martie 1926, cuprinzând scrisoarea semnată de preotul dr. Marin C. Ionescu, ce fusese martor ocular al acelei scene. În aceste condiţii, inclusiv procurorul a cerut achitarea ziaristului, care a scăpat de acuzaţia de calomnie nu însă şi de aceea de insultă, pentru care avea să ajungă la o instanţă inferioară, Judecătoria de ocol Constanţa, care la 18 august 1927 l-a condamnat „să plătească 500 lei amenda în folosul comunei Constanţa”.
Dupǎ cum vedem şi atunci mulţi ziarişti ajungeau în situaţii dificile în urma articolelor pe care le publicau.
Ultimele articole
