Câinii comunitari ai Constanței, o problemă… istorică. În 1898, Primăria aproba înarmarea Poliției cu puști pentru „câinii turbați”
Problema câinilor fǎrǎ stǎpân nu este fireşte nouǎ şi edilii Constanţei vechi au fost nevoiţi sa se confrunte şi ei cu ea; cǎ au reuşit sau nu e greu de spus, dar putem încerca sǎ vedem ce s-au strǎduit sa facǎ, atunci, cu mijloacele pe care le aveau la îndemânǎ. Despre cazuri de oameni muşcaţi de câinii vagabonzi scriau şi ziarele dar putem afla şi din corespondenţa primăriei. Astfel, în iunie 1896 medicul primar al oraşului îi comunica primarului următoarele: „Copilul Costea Cristodulo fiind muşcat de un câine, care după arătările d-lui veterinar al oraşului se presupune a fi turbat, am onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune trimiterea lui în căutarea Institutului de Bacteriologie din Bucureşti”, ceea ce primarul accepta desigur.
În mai 1898 primarul E.C. Schina aducea în faţa consilierilor locali o solicitare a poliţaiului din oraş; cităm din procesul verbal: „Dl. Primar citeşte adresa d-lui Poliţai local nr. 3882, prin care cere a i se procura o puşcă, cu cartuşe încărcate cu alice pentru împuşcarea câinilor turbaţi, revolverul nefiind o armă sigură cu care să se poată servi în asemenea cazuri”. Ca urmare consilierii aprobă alocarea sumei de 120 de lei pentru achiziţionarea armei cerute.
Măsurile luate de edilii oraşului au creat însă şi probleme unor cetăţeni mai înstăriţi, care creşteau câinii nu pentru paza gospodăriei ci pentru alte scopuri. Astfel în martie 1911 primarul Titus Cănănău era pus în situaţia să discute o solicitare în consiliul local, vizând regimul aplicat câinilor de vânătoare. Redăm în continuare din procesul verbal al acelei şedinţe: „Dl. primar supune deliberării consiliului peţiţiunea prin care mai mulţi cetăţeni, vânători diletanţi, din Constanţa, cer a se reveni asupra măsurii luată pentru stârpirea câinilor prin otrăvuri, această măsură deşi e luată pentru câinii vagabonzi, însă personalul însărcinat cu darea otrăvurilor o dă pe lângă câinilor vagabonzi şi celora de vânătoare şi de lux, întrucât nu ar avea botniţe; numiţii arată că, câinii de vânătoare sau de lux, pe lângă că sunt blânzi şi nu muşcă, dar nu li se poate aplica botniţe, cer prin urmare ca în loc să fie obligaţi a le pune botniţe, să fie obligaţi ca toţi câinii de vânătoare să poarte zgardă, cu o marcă de metal, pe care să le-o procure Primăria, în schimbul unei taxe ce s-ar fixa şi cu modul acesta s-ar remedia răul semnalat, căci câinii de vânătoare şi cei de lux, n-ar mai fi otrăviţi, dându-se bineînţeles instrucţii în acest sens serviciului respectiv”. Propunerea era acceptată de consilieri, iar taxa era fixată la 5 lei de fiecare câine astfel înregistrat.
Problemele nu dispar fireşte, aşa că putem citi urmǎtoarele, într-un articol de ziar relativ la prezenţa câinilor turbaţi: „Iarăşi câinii turbaţi; iată o rubrică pe care zadarnic o întreţin ziarele la noi. Se protestează veşnic, dar se ţipă în zadar, deoarece un serviciu pentru paza publicului de muşcăturile câinilor turbaţi care mişună prin oraş, la noi nu există. Cu ce s-o fi ocupând oare servicul sanitar veterinar? Cel mai mare procent cu muşcaţii îl dă Constanţa la institutul antirabic. Faptul este absolut cunoscut. Nu-l priveşte însă pe nimenea acest lucru, pe semne pentru motivul că n-are pe cine privi. Ce bine ar fi să avem şi noi măcar doi-trei agenţi care să se ocupe de această plagă, poate că în felul acesta nu s-ar mai simţi lipsa veterinarilor”.
Despre serviciul de ecarisaj şi problemele sale, întâlnim un alt articol în presa locală, intitulat „O iniţiativă bună dar prost aplicată”. Iată ce scria ziaristul: „Luându-se deciziunea de a se desfiinţa obiceiul barbar de otrăvire a câinilor vagabonzi, s-a înfinţat serviciul de hingheri. Era într-adevăr barbar aspectul pe care până acum îl prezenta vechiul sistem, când se otrăveau câinii în stradă, unde agonizau şi rămâneau morţi pe loc, până ce venea căruţa Primăriei să-i ridice. Era rău sistemul şi dintr-alt punct de vedere, pentru că odată otrăvit câinele nu mai putea fi salvat. Acum chiar dacă îţi iau hingherii câinele, plăteşti taxa până în trei zile şi ţi-l primeşti înapoi. Până aici toate bune şi nu am avea nimic de obiectat, dacă hingheri şi-ar face treaba conştiincios. Ei nu vânează însă decât câini de lux – pe acei care vor fi reclamaţi şi eliberaţi în schimbul taxei respective. Javrele, câinii vagabonzi, circula însă tot în voie, unii plini de râie. Ceva mai mult chiar, ei momesc câinii din curţile oamenilor pe care îi bagă apoi în cuşcă şi cine ştie dacă aceste operaţiuni nu se fac cu anumite scopuri criminale”.
Campania din presă continua şi în anii următori, ceea ce dovedeşte că serviciile comunale nu îşi făceau datoria conform aşteptărilor cetăţenilor.
Ultimele articole
