23 August renunță la Taxa de Pază: Cine mai păzește acum găinile primarului Mitrana?

Primarul comunei 23 August, Mugur Mitrana (PNL), vine cu o veste „mare” și cu aerul acela de grijă părintească pe care îl vedem, de regulă, în preajma bugetelor: va propune Consiliului Local eliminarea „Taxei de Pază” pentru anul 2026. Tradus pe românește, fiecare gospodărie ar urma să plătească mai puțin cu 116 lei. Sună bine. Doar că, inevitabil, apare întrebarea pe care o are orice contribuabil care nu trăiește din comunicate: ce este, de fapt, această taxă și ce s-a făcut cu banii până acum?

„Taxa de Pază” are un nume care te trimite direct în satul de altădată, când omul își lăsa poarta descuiată și singurul pericol era să-ți fugă câinele după căruță. În 2026, însă, o taxă cu acest titlu ridică o dilemă simplă: pe cine păzea? Pe cetățeni? Pe bunuri? Pe domeniul public? Pe găini? Pe bicicletele copiilor? Sau era un fel de abonament anual la ideea că „există cineva” care se ocupă de ordine și siguranță, fără să știm exact cine și cum. Iar dacă taxa era pentru ordine și siguranță, atunci logica e și mai incomodă: de ce plăteau oamenii separat pentru asta? Nu tocmai asta ar trebui să fie una dintre funcțiile de bază ale statului și ale administrației locale, finanțată din taxele și impozitele pe care le plătim oricum? În mod normal, când auzi „siguranță”, te gândești la Poliție, Jandarmerie, iluminat public funcțional, camere de supraveghere, patrule, intervenții rapide. Nu la o taxă cu nume de paznic la poartă. Și atunci apare partea ironică a poveștii: dacă primarul elimină taxa, înseamnă că până acum comuna era „păzită” pentru că plătea fiecare gospodărie 116 lei? Iar de la 1 ianuarie 2026, dacă nu mai plătește, comuna devine brusc vulnerabilă, cu bariera ridicată și semn mare: „Liber la furat”? Sau, dimpotrivă, înseamnă că s-a constatat că taxa era, de fapt, inutilă, iar oamenii au plătit ani la rând pentru o promisiune vagă, ambalată într-un titlu liniștitor.

Mai e și varianta a treia, cea preferată de contribuabilii care au văzut destule: taxa a existat pentru că a fost comod să existe. Un rând în buget, o sumă strânsă „de la fiecare”, o justificare generală – „ordine și siguranță” – și gata. Când ai o etichetă suficient de serioasă, rar te întreabă cineva câte patrule s-au făcut, câte intervenții au fost, ce contracte s-au semnat, ce indicatori au crescut și, mai ales, dacă s-a simțit ceva în viața reală. De aici și întrebările care, în mod normal, ar trebui să vină înainte de aplauze: cine a încasat taxa, concret? A fost un serviciu de pază privat? A fost un compartiment al primăriei? A fost o asociere? Ce sume totale s-au strâns anual? Ce servicii s-au prestat, pe hârtie și în teren? Există rapoarte publice, ore de patrulare, zone acoperite, sesizări, rezultate? Pentru că altfel rămânem la nivelul folclorului administrativ: „am avut pază, dar nu știm exact ce a păzit”.

Sigur, reducerea unei taxe e, în principiu, un lucru bun. Numai că, atunci când reduci ceva ce se numește „Taxa de Pază”, fără să explici limpede ce a fost și de ce dispare, nu obții doar recunoștință. Obții și suspiciune. Pentru că oamenii nu se întreabă doar „cât economisesc”, ci și „de ce am plătit până acum”. Iar aici, ironia nu e un moft, ci o formă de igienă publică. Poate că adevărata „pază” de care are nevoie o comună nu e cea dintr-o taxă separată, ci paza banului public: transparență, justificări clare, contracte la vedere și rezultate măsurabile. Că găinile, până una-alta, se descurcă și singure. Problema e când contribuabilul rămâne cu senzația că a plătit ani la rând pentru o pază pe care n-a văzut-o niciodată.