Nenorocirile neașteptate sunt mai grele: Noutatea sporește gravitatea dezastrului și oricine suferă și mai mult durerea de care se miră. De asemenea, întâmplarea iscodește mereu ceva nou ca să-și impună puterea celor care parcă au uitat-o. De aceea, ce trăim de la o vreme nu este o simplă fatalitate căzută din cer, este planificat și are un nume: Frica! Săptămâna și drona. Atacul cibernetic. Acum energia. O țară cu centrală nucleară, cu gaze și cărbune, ajunge să ceară energie în regim de criză de la Ucraina aflată în război!
Oamenii nu mai au timp și răbdare să aștepte explicații sau să ceară socoteală decidenților. Miza tacită a acestui zgomot permanent pare să fie tocmai anularea calității de cetățean: din individul care pune întrebări incomode și cere responsabilitate, cetățeanul este împins treptat spre postura de simplu executant, vulnerabil și preocupat exclusiv de supraviețuirea imediată. Asta e și ideea: Să nu mai fii cetățean cu întrebări, pentru că pui probleme; ci fraier confruntat cu foamea, așa se face liniște! Legile sunt, în esență, niște sfaturi amestecate cu amenințări. Asta a făcut Ilie Bolojan: A închis minele de cărbune în martie 2026, ca să ne spună aseară că intrăm în stare de alertă în 1 august 2026. Cine comentează, e plătit de ruși! Rămânem la lumina stinsă de cel care… doar el crede că a aprins-o. Parcursul recent al țării pare un experiment social extins, ale cărui reguli se schimbă de la o săptămână la alta cu ingrediente tot mai bizare și mai apăsătoare. În loc să trecem în stabilizare, trăim o stare psihologică fără precedent în istoria recentă, în care pragul de toleranță la anomalie este testat la nesfârșit.
De ani de zile ne sunt servite discursuri grandioase despre cum România va deveni hubul energetic al regiunii, despre independență, resurse inepuizabile și proiecte gigantice. Mitul autarhiei energetice se destramă la prima zi de secetă (poate și asta venită prin surprindere), o stare de fapt alimentată copios de provizoratul cronicizat din aparatul de stat: Cu un interimat generalizat în conducerea instituțiilor cheie, deciziile strategice sunt blocate, iar responsabilitatea este pasată la nesfârșit de la un cabinet la altul. Statul funcționează din inerție și dă semne că iese de pe orbită. Experimentul social pe care îl traversăm arată că normalitatea poate fi redefinită permanent în jos, până când singura certitudine rămâne nesiguranța zilei de mâine.
Țara provizoratului generalizat: Președinte ilegitim, guvern interimar – dar, deși toți se ceartă, de fapt toți sunt la putere – avantajul interimatului le conferă absența responsabilității! Asistăm la un proces lent de alienare politică și epuizare morală pe toate palierele. Pericolul cel mai mare într-o societate nu este răul spectaculos, ci banalizarea lui, acceptarea pasivă a absurdului ca normă zilnică. Când un popor încetează să mai acționeze, când uită să se mai revolte în fața incompetenței mascate prin sloganuri, contractul social este reziliat de la sine.
În tot acest tablou, avem și comportamentul prostului fudul. Amenințările grandioase de tipul „dăm de pământ cu voi”, adresate unor puteri nucleare precum Rusia, relevă o profundă lipsă de inspirație geopolitică și o deconectare gravă de la realitatea din propria curte. Este înfiorător de alarmant să observi cum un stat care se chinuie să țină un bec aprins, care depinde de importuri masive și de urgență de la pastă de dinți până la curent, îmbracă haina unei forțe pe scena internațională. Este un infantilism periculos. A amenința fără a avea în spate o acoperire reală — o armată dotată, o economie robustă și o populație unită — nu este un semn de curaj, ci de inconștiență strategică. În geopolitică, bravada gratuită nu sperie adversarii, ci expune inutil vulnerabilitățile unei țări, iar în România știm cu toții că nimic nu funcționează la parametrii normali!
Tragedia unei națiuni care a învățat să tacă nu este că își trăiește propriul apus, ci că îl aplaudă de pe margine. Am înlocuit resursele cu lozinci, suveranitatea cu împrumuturi de urgență și demnitatea cu un patriotism de carton. Iar când cortina va cădea peste ultimul act al acestui experiment social, vom realiza prea târziu că, în timp ce ne strigam forța spre exterior, interiorul a devenit deja o ruină. În întunericul care se așterne, nici o retorică belicoasă nu va mai ține de cald și nici o amăgire nu va mai putea aprinde lumina într-o țară care a ales să doarmă chiar în ajunul propriei sale dispariții. Este, în definitiv, imaginea fidelă a unui faliment moral desăvârșit: o țară care amenință puteri mondiale cu pumnul ridicat, dar tremură la primul click de hacker sau prima zi de secetă sau… de la orice. Am transformat neputința în virtute și frica în politică de stat. Cât timp ne amăgim că zgomotul poate ține loc de infrastructură și că strigătele noastre sperie istoria, rămânem doar o pradă ușoară, un stat de carton expus primei rafale de vânt. Când iluzia se va destrăma definitiv, nu va mai fi loc pentru vinovați, ci doar pentru dureroasa certitudine că am fost complicii propriei noastre anihilări. Trăim ultimele capitole ale unui mare somn național, este un fapt cert. Când statul devine o cochilie goală, iar cetățeanul un simplu număr anesteziat de frică, sfârșitul nu vine cu un zgomot de tun, ci cu o simplă deconectare de la rețea. Vom rămâne doar noi, în bezna deplină a propriei prostii, întrebându-ne de ce am murit, pentru că noi eram convinși că suntem atât de șmecheri…
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google