Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, consolidată în cauza Allenet de Ribemont c. Franței, stabilește un principiu fundamental care ar trebui să guverneze comportamentul autorităților publice în orice stat democratic: prezumția de nevinovăție poate fi încălcată de orice autoritate publică prin declarații și comunicate care induc artificial ideea vinovăției unei persoane aflate în curs de cercetare penală și nejudecată definitiv. În ciuda acestei jurisprudențe clare și a obligațiilor internaționale pe care România le-a asumat prin ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, sistemul judiciar românesc funcționează în mod sistematic cu practici care contravin direct acestui standard și care au devenit procedură rutinară în activitatea parchetelor.
Practica divulgării selective și coordonate a informațiilor din dosare penale către presă, operată de procurori înainte ca aceste informații să fie cunoscute de avocații apărării sau de judecătorii din dosare, s-a instituit ca metodă operațională care subminează în profunzime prezumția de nevinovăție și construiește artificial o realitate publică destinată exclusiv să justifice obținerea măsurilor preventive, în special a arestului preventiv. Mecanismul funcționează cu o regularitate care sugerează o procedură bine definită: un procuror decide inițierea urmăririi penale, după care se dă un comunicat de presă oficial care prezintă acuzația în termeni care implică culpabilitate, urmat de divulgări „pe surse” ale identității persoanei cercetate și al detaliilor din dosar, adesea în publicații apropiate Parchetului (unele chiar înregimentate), construindu-se astfel un narativ public în care persoana devine vinovată în ochii opiniei publice, lucru care permite apoi procurorului să ceară și să obțină arest preventiv pe baza unui „pericol social pentru ordinea publică” care, în realitate, este exclusiv rezultatul comunicatelor de presă și nu rezultatul natural al modalității de… CITEȘTE CONTINUAREA!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google