Există o tăcere grea, industrială și prăfuită în gările României de astăzi, acolo unde ecoul goarnelor de altădată s-a stins sub greutatea indolenței administrative. Ceea ce a reprezentat cândva coloana vertebrală a mobilității naționale, un sistem feroviar capabil să lege marea de munți cu o precizie de ceasornic, s-a transformat sub ochii blazați ai autorităților într-o veritabilă epavă economică și socială. Privind astăzi liniile moarte pline de rugină și locomotivele abandonate pe câmpurile adiacente depourilor, nostalgia se amestecă inevitabil cu furia cetățenilor care depind de acest serviciu public.
Bilanțurile financiare ale ultimilor ani conturează tabloul sumbru al unei companii intubate artificial, care a ajuns să funcționeze într-o criză structurală cronică. Datoriile totale ale operatorului național au urcat spre pragul alarmant de 1,3 miliarde de lei, reflectând un blocaj financiar generalizat care macină resursele companiei de la an la an. Din această sumă uriașă, o cotă masivă reprezintă restanțe istorice și curente către partenerii de sistem și furnizorii de utilități, zeci și sute de milioane de lei fiind virate cu mare întârziere sau blocate în conturi către CFR SA, administratorul infrastructurii, către Electrificare CFR SA sau către furnizorii de carburanți și piese de schimb. În tot acest timp, compania funcționează într-o vulnerabilitate continuă, marcată de întârzieri cronice în aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli de către guvern, ceea ce paralizează orice planificare pe termen mediu sau lung și menține conducerea într-o stare de avarie permanentă, incapabilă să asigure o redresare economică reală.
Colapsul financiar nu este însă decât oglinda unui declin operațional profund, alimentat de o criză acută de personal și de lipsa cronică a investițiilor. O analiză amănunțită a ultimilor ani arată că CFR Călători a pierdut aproape 1.900 de angajați calificați prin pensionări, demisii sau plecări voluntare neînlocuite, efectivul mediu coborând periculos de mult sub pragul de 10.600 de salariați. Politicile guvernamentale de înghețare a angajărilor au lăsat mii de posturi vacante în sectoarele esențiale, generând un deficit sever de personal operațional, de la mecanici de locomotivă epuizați fizic din cauza orelor suplimentare excesive, până la personalul feroviar de manevră, impiegați de mișcare și muncitori de întreținere. În paralel, investițiile majore în modernizarea parcului rulant au fost sistematic amânate, compromise sau blocate în proceduri birocratice interminabile, astfel încât trenurile care rulează astăzi pe șinele patriei au, în covârșitoarea lor majoritate, o vechime de decenii, fiind adevărate muzee ambulante ale ineficienței tehnice. Paginile contractelor pentru achiziția de rame noi sau pentru reparații capitale majore au rămas adesea simple exerciții de pe hârtie, în timp ce piesele de schimb esențiale se achiziționează cu porția, dintr-un buget de avarie care nu acoperă nici măcar nevoile elementare de siguranță a circulației.
Pentru cetățeanul de rând, cel care depinde de acest serviciu public garantat teoretic prin lege, trenul a încetat de mult să mai fie un mijloc de transport civilizat, transformându-se într-o loterie a supraviețuirii cotidiene. Impactul social este devastator, resimțit cel mai acut în mod deosebit prin prisma condițiilor neprielnice oferite călătorilor în funcție de capriciile vremii. Pe timp de vară, vagoanele vechi care nu dispun de sisteme de aer condiționat sau care au instalațiile de climatizare defecte se transformă în saune pe roți, unde temperaturile sufocante depășesc frecvent 40 de grade Celsius, punând în pericol sănătatea pasagerilor, a copiilor micuți și a vârstnicilor. La polul opus, sezonul rece aduce scenariul clasic și terifiant al locomotivelor căzute în pană la mijlocul câmpului, în plin viscol, lăsând sute de oameni blocați în frig, fără căldură, fără iluminat și fără asistență timp de ore în șir, în timp ce autoritățile ridică din umeri. Această degradare generalizată este completată de cronica întârzierilor monumentale, sutele de mii de minute de întârziere acumulate anual de trenurile CFR Călători transformând orarul oficial într-o ficțiune completă, în care o călătorie de rutină pe distanțe medii sau lungi poate fi prelungită cu ore bune, distrugând programul profesional sau planurile personale ale românilor.
Românii încă mai păstrează în memorie imaginea romantică a marilor magistrale feroviare de altădată, a compartimentelor curate, a punctualității și a cadenței liniștite a roților pe șină care străbăteau țara în siguranță. Însă această nostalgie profundă este astăzi brutal strivită de realitatea crudă a unei companii sufocate de incompetență managerială, subfinanțare cronică și lipsă totală de viziune strategică la nivel central. În timp ce operatorii feroviari privați reușesc să se mențină pe linia de plutire și câștigă teren pe rutele rentabile, gigantul de stat CFR Călători se scufundă vertiginos sub propria greutate, devenind tot mai incapabil să ofere o alternativă viabilă, sigură și modernă la transportul rutier. Fără o infuzie masivă de capital privat sau guvernamental, fără o reformă profundă a guvernanței corporatiste și fără o asumare politică reală a priorităților naționale, calea ferată română riscă să devină o pagină definitiv închisă din istoria economică a țării, lăsând în urmă doar mormane de fiare vechi pe câmpuri și amintirea amară a unui serviciu care a lăsat România în gară.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google