Primăria Constanța a mutat conflictul cu Rompetrol din registrul administrativ în cel judiciar, iar asta schimbă miza: nu mai vorbim doar despre expirarea unor contracte vechi și despre o licitație promisă, ci despre o încercare explicită de a obține în instanță „autorizarea desființării lucrărilor”, adică demolarea stațiilor de carburanți de pe terenuri considerate strategice. Dosarul a fost depus la Judecătoria Constanța la 24 aprilie 2026, pe Legea 50/1991, după ce contractele de asociere au expirat oficial la 10 aprilie, iar Primăria a refuzat prelungirea. În termeni simpli, administrația locală cere acum o soluție de forță, care să închidă definitiv capitolul „stații pe terenuri publice”, nu doar să-l renegocieze.
Cronologia arată că ruptura a fost pregătită din februarie, când Consiliul Local a votat încetarea colaborării pentru cele trei amplasamente de pe bulevardul Tomis 352, bulevardul Lăpușneanu 194A (zona Hotel Dobrogea) și bulevardul 1 Mai 31A (zona Far), terenuri care însumează peste 4.500 mp. În varianta prezentată public de primarul Vergil Chițac, administrația nu se poziționează ca „atacator” al companiei, ci ca parte care constată finalizarea unui contract de 25 de ani și refuză să transforme o înțelegere expirată într-un avantaj perpetuu, fără competiție. Aici apare însă prima problemă de fond, dincolo de retorică: când un contract de asociere în participație pe domeniul public ajunge să producă, în final, sub 1.000 de euro pe lună pentru un teren de aproximativ 1.500 mp într-o zonă-cheie, discuția nu mai e despre „parteneriat”, ci despre raportul real dintre valoarea bunului public și beneficiul public obținut. Dacă aceste cifre sunt corecte, ele explică de ce Primăria vorbește despre prejudiciu potențial și despre necesitatea licitației, dar ridică și o întrebare incomodă: cum a fost posibil ca un astfel de dezechilibru să fie tolerat atât de mult timp, fără corecții, fără renegocieri transparente și fără o evaluare publică serioasă a randamentului pentru oraș.
În același timp, Rompetrol își construiește apărarea pe două direcții previzibile într-un astfel de conflict: impactul social și rolul economic. Compania invocă pierderea a circa 80 de locuri de muncă și eliminarea unor servicii din stații (de la terminale de plată până la defibrilatoare montate în parteneriat cu Fundația pentru SMURD), plus argumentul că stațiile sunt un reper urban și o sursă de taxe și impozite. E o linie de comunicare eficientă, dar care, privită rece, nu răspunde la întrebarea centrală a municipalității: de ce ar trebui prelungit un contract expirat, în condiții considerate necompetitive, și mai ales de ce ar trebui menținută o funcțiune care, potrivit poziției administrației locale, nu mai este compatibilă cu reglementările urbanistice actuale pentru două dintre cele trei terenuri. Aici, disputa se mută din zona emoțională în zona juridică: dacă funcțiunea de benzinărie nu mai este prevăzută de urbanism, atunci compania nu mai negociază doar bani, ci negociază dreptul de a rămâne într-un regim de excepție. Noutatea adusă de demersul în instanță este că Primăria nu se limitează la evacuare și la „lipsă de folosință”, ci încearcă să obțină o soluție care să permită desființarea construcțiilor. Asta ridică, inevitabil, o problemă de proporționalitate și de risc: o asemenea acțiune, dacă se transformă într-un război procedural lung, poate bloca ani de zile utilizarea efectivă a terenurilor și poate produce costuri colaterale pentru oraș, indiferent cine câștigă. În plus, când administrația nu prezintă încă public un plan concret pentru aceste amplasamente, spațiul rămas liber este umplut de speculații: reconfigurări rutiere, parcări, spații verzi, alte investiții.
Pe fond, cazul Rompetrol din Constanța e un exemplu de manual despre cum se termină parteneriatele lungi, când contractul devine mai important decât interesul public care l-a justificat inițial. Dacă Primăria are dreptate, atunci orașul a fost ținut 25 de ani într-o formulă financiară modestă pentru terenuri cu potențial major, iar corecția vine târziu, sub presiunea opiniei publice și a unui context urbanistic schimbat. Dacă Rompetrol are dreptate, atunci administrația locală încearcă să rescrie regulile după ce investițiile au fost făcute și după ce stațiile au funcționat ca infrastructură economică locală, iar demolarea ar fi o măsură excesivă. Realitatea probabilă, ca în multe astfel de dosare, stă în zona gri: contracte vechi, interpretări juridice concurente, urbanism schimbat din mers și o miză financiară care, odată scoasă la lumină, face imposibilă întoarcerea la „normalul” de până acum.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google