Silviu Chiosea, CEO al Honest Fields Europe și manager al unor companii din sectorul agroalimentar, a lansat o alertă asupra controlului deficitar din portul Constanța. Cifra pe care o invocă este șocantă: doar 0,033% din cantitățile de alimente care intră în cel mai important hub de import agroalimentar al României sunt efectiv verificate. Pentru a înțelege proporția: din trei tone de alimente importate, se testează doar jumătate de kilogram. Restul intră pe piața românească pe baza unui sistem care se bazează pe încredere oarbă și pe certificatele de conformitate ale exportatorilor.
Sistemul actual funcționează pe o logică simplă și periculoasă: Când o cantitate de alimente sosește în port, autoritățile se uită pe documentele care însoțesc marfa – certificatul de conformitate, declarația de origine, descrierea calității. Exportatorul spune că este calitatea aceea, că provine din țara aceea, că respectă standardele și atunci administrația românească acceptă. Nu se fac teste, nu se analizează, nu se verifică efectiv ceea ce intră pe piața românească.
Această practică nu este o coincidență, autoritățile responsabile cu controlul agroalimentar au explicat, prin intermediul Consiliului Economic și Social, că statul nu dispune de suficiente resurse financiare pentru a efectua controale la scara dorită. Chiar și atunci când se încearcă să se inițieze programe de testare pentru produsele din țări non-UE, răspunsul este același: nu sunt bani. Pentru a da o dimensiune acestei probleme, autoritățile au menționat că controale la o scară rezonabilă ar presupune testarea a 25 de tone din importurile lunare. Dar asta ar necesita bugete pe care statul nu le are. Și atunci se renunță la control, se acceptă riscul, și se pune încredere într-un sistem care, în mod evident, nu funcționează.
Consecințele sunt grave. România importă alimente din țări cu standarde diferite, cu reglementări mai relaxate, cu practici care nu ar fi permise în Uniunea Europeană. Și aceste alimente ajung pe mesele românilor fără a fi testate, fără a se verifica dacă conțin reziduuri de pesticide, metale grele, agenți patogeni sau alte substanțe nocive. Se pune încredere în certificatele unui exportator pe care nu-l cunoaștem, dintr-o țară pe care nu o controlăm.
Lipsa de transparență este egală cu lipsa de control. Cetățenii nu știu ce mănâncă, autoritățile nu verifică ce intră, iar statul nu alocă resurse pentru a face asta. Este o situație în care sănătatea publică este sacrificată pe altarul lipsei de fonduri și de voință politică. De asemenea, inițiativele legislative care au încercat să introducă zone de testare pentru produsele non-UE au fost respinse sau amânate, iar explicația rămâne aceeași: nu sunt bani. Dar costul acestei lipse de control nu se măsoară în bugete, ci în bolile care apar, în reacțiile adverse, în încrederea pierdută a consumatorilor.
Ceea ce ridică semne de întrebare este persistența acestei situații în ciuda gravității ei. O problemă care afectează direct sănătatea publică, care a fost semnalată și documentată, care ar trebui să declanșeze măsuri urgente de la instituțiile de stat, rămâne în schimb neschimbată. Lipsa de acțiune din partea instituțiilor de securitate și informații, care ar trebui să monitorizeze și să raporteze riscurile la sănătatea publică, sugerează o toleranță sistematică. Sub nasul acestor instituții, un flux necontrolat de alimente de origine incertă intră zilnic în țară, și nimeni nu pare să se îngrijoreze. Sau, mai rău, se pare că această situație este acceptată și chiar facilitată de către cei care ar trebui să o prevină.
România are nevoie de o schimbare radicală în modul în care gestionează controlul agroalimentar. Fie statul alocă resursele necesare pentru a verifica ceea ce intră în țară, fie acceptă în mod deschis că pune încredere oarbă în exportatori și că riscă sănătatea cetățenilor. Pentru acum, pare că a ales a doua variantă, iar instituțiile de securitate par să fie complice prin inacțiune.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google