Politica europeană de mediu din ultimii ani, marcată de ambițiosul Pact Verde European și de o grabă ideologică în dezafectarea capacităților tradiționale de producție energetică, și-a arătat limitele structurale în cel mai dur mod posibil. Mizând masiv pe surse regenerabile intermitente și eliminând accelerat centralele pe cărbune sau pe cele nucleare, Europa a generat o vulnerabilitate sistemică, transformând tranziția verde dintr-un ideal ecologic într-o criză energetică de proporții. Calculul strategic s-a dovedit profund eronat din cauza ignorării securității de bandă și a dependenței excesive de factori meteorologici nesiguri sau de importuri energetice. În România, efectele acestei politici au fost de-a dreptul devastatoare prin prisma deciziilor luate fără o viziune de ansamblu. Un exemplu concret este închiderea accelerată a grupurilor energetice pe cărbune din Complexul Energetic Oltenia sau punerea pe linie moartă a termocentralelor din Valea Jiului, fără ca în loc să fie puse la timp capacități echivalente de producție în bandă. România a fost împinsă astfel dintr-o poziție istorică de exportator net de energie într-o stare cronică de importator vulnerabil, plătind prețuri exorbitante la graniță pentru a-și acoperi consumul intern în orele de vârf.
Situația prezentă indică clar că nu ne aflăm în fața unei perturbări trecătoare, ci traversăm o criză de durată medie spre lungă, ale cărei efecte se vor resimți pe un orizont de cel puțin cinci până la zece ani. Durata prelungită este dictată de timpul fizic necesar pentru reconstrucția infrastructurii energetice, rețelele electrice europene fiind în prezent suprasolicitate și incapabile să absoarbă eficient noua producție descentralizată fără investiții masive. Pentru cetățeni, consecințele imediate și pe termen lung se traduc printr-o inflație structurală ridicată, facturi uriașe la utilități care erodează puterea de cumpărare și un risc real de sărăcie energetică. Întreruperile de livrare în momentele critice de iarnă sau caniculă rămân un scenariu plauzibil, în timp ce gospodăriile sunt forțate să aloce o pondere din ce în ce mai mare din venituri doar pentru acoperirea nevoilor de bază, generând tensiuni sociale majore.
Mediul privat resimte șocul energetico-economic în mod direct, presiunea cea mai mare fiind pe umerii industriei prelucrătoare și ale marilor consumatori. Companiile sunt puse în fața unei alternative dramatice: fie își pierd competitivitatea pe piața globală din cauza costurilor de producție uriașe, fie își închid definitiv capacitățile de producție sau le relocă în afara Uniunii Europene. Adaptarea mediului privat devine o condiție obligatorie de supraviețuire și presupune investiții masive și urgente în propria independență energetică. Firmele sunt forțate să instaleze sisteme proprii de generare din surse regenerabile, dar mai ales soluții scumpe de stocare în baterii, să regândească procesele tehnologice pentru o eficiență sporită și să renegocieze contractele de furnizare pe termen lung, ajustări care înghit resurse financiare uriașe ce altfel ar fi fost orientate spre dezvoltare sau inovare.
Pentru ca România să își redreseze de urgență situația energetică și să își protejeze populația și economia, se impune o schimbare radicală de abordare la nivel politic și economic. În primul rând, decidenții de la București trebuie să renegocieze la Bruxelles termenele de dezafectare a capacităților pe cărbune, menținând în stare de funcționare sau în rezervă tehnică grupurile energetice existente până la punerea în funcțiune a unor alternative reale în bandă. Este vitală accelerarea proiectelor de la Centrala Nucleară de la Cernavodă, prin finalizarea Grupurilor 3 și 4, dar și prin dezvoltarea reactoarelor modulare mici, alături de deblocarea de urgență a marilor proiecte hidroenergetice începute și abandonate în stadii avansate de execuție din motive birocratice sau de mediu. În paralel, rețeaua națională de transport și distribuție a energiei gestionată de Transelectrica și operatorii regionali trebuie modernizată masiv prin fonduri europene pentru a permite integrarea capacităților de stocare la nivel național. Din punct de vedere economic, statul trebuie să stimuleze fiscal investițiile private în stocare energetică și să creeze un cadru legislativ predictibil, reducând buclucul birocratic care blochează astăzi proiectele strategice de infrastructură. Doar prin asumarea unui pragmatism energetic ferm și prin reprioritizarea securității naționale în fața dogmelor climatice, România își va putea garanta independența și stabilitatea economică în anii ce urmează.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google