Triumful afișat cu generozitate în spațiul public de ministrul finanțelor, Alexandru Nazare, referitor la apetitul uriaș al pieței pentru cele mai recente titluri de stat – unde cererea ar fi depășit de cinci ori oferta disponibilă – riscă să devină manualul perfect de dezinformare economică ambalată în haine tehniciste. Privită prin prisma discursului oficial, această suprasubscriere masivă este vândută cetățenilor drept o dovadă incontestabilă de încredere oarbă în parcursul macroeconomic al României și în capacitatea guvernului de a gestiona avuția publică. Realitatea din spatele acestor cifre spectaculoase este însă cu totul alta, mult mai sumbră și mai vulnerabilă. Când decidenții exultă pe marginea unui asemenea succes de etapă, omit cu desăvârșire o nuanță esențială pentru orice observator avizat al pieței financiare: principalii clienți și cumpărători ai datoriei suverane nu sunt românii de rând care își plasează economiile de o viață, ci un oligopol instituțional strâns conectat la venele sistemului, format din bănci comerciale, fonduri de investiții străine și fonduri de pensii private.
Prin urmare, o cerere multiplicată de cinci ori nu reflectă o adeziune populară masivă sau o încredere a populației în direcția fiscală a țării. Ea trădează, de fapt, un mariaj de conveniență închis, în care băncile preferă randamentele sigure, fără riscuri majore și garantate de stat, în loc să-și asume rolul firesc de finanțator al economiei reale. Încrederea cetățenilor nu poate fi nicidecum dedusă din bilanțurile opace ale marilor jucători instituționali și nu are nicio legătură cu aceste operațiuni financiare de culise. Dimpotrivă, starea de spirit a populației se citește în puterea de cumpărare erodată, în inflația persistentă și în efortul zilnic de a face față unor costuri de subzistență scăpate de sub control, aspecte pe care nicio statistică oficială despre titlurile de stat nu le poate acoperi.
Dincolo de această fațadă optimistă se ascunde o dinamică economică extrem de periculoasă, legată de modul agresiv în care statul reușește să monopolizeze resursele financiare administrate de sectorul bancar. Utilizând pârghii instituționale, relații privilegiate și o serie de înțelegeri tacite la nivel înalt, autoritățile reușesc să atragă grosul lichidităților din piață direct în vistieria publică. Efectul colateral, ignorat cu desăvârșire de guvernanți, este o secătuire dramatică a resurselor de creditare pentru economia reală. Într-un astfel de peisaj, micii antreprenori, companiile românești care încearcă să inoveze, sectorul agricol sau marile proiecte de investiții private sunt luate cu asalt de o criză cronică de lichidități. Banii care ar fi putut genera valoare adăugată reală, locuri de muncă bine plătite și o creștere a productivității naționale sunt absorbiți integral de un aparat bugetar hipertrofiat, orientat exclusiv spre consum propriu și stingerea unor incendii fiscale pe termen scurt, fără a produce vreun efect economic durabil. Gravitatea acestei abordări devine evidentă atunci când înțelegem destinația finală a acestor bani. Acest scurtcircuit permanent între bănci și bugetul de stat este utilizat predominant nu pentru a finanța investiții strategice, ci pentru a susține un consum pe datorie. În loc ca fondurile atrase să se regăsească în fabrici moderne, autostrăzi, capacități noi de producție sau infrastructură critică, ele alimentează un consum artificial bazat masiv pe importuri. Când banii circulați prin împrumuturi externe și interne sunt aruncați în piață pentru a susține cheltuieli curente fără a avea o acoperire în bunuri și servicii produse intern, rezultatul economic devine o certitudine implacabilă: presiuni inflaționiste majore, adâncirea catastrofală a deficitului comercial și o îndatorire externă care amenință suveranitatea economică a statului.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google