Genocidul grecilor din Imperiul Otoman (1914-1923) rămâne una dintre cele mai grave tragedii umanitare din istoria modernă, cu toate acestea fiind mai puțin cunoscut decât alte genociduri din perioada interbelică. Această campanie sistematică de exterminare a populației civile grecești ortodoxe a fost desfășurată de două guverne successive ale Imperiului Otoman: Comitetul Uniunii și Progresului (CUP) și Mișcarea Naționalistă Turcă sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk. Estimările variază, dar aproximativ 1 milion de greci au pierit în perioada 1914-1923.
La începutul secolului XX, Imperiul Otoman se confrunta cu o criză de identitate și dezagregare teritorială. Prezența populațiilor cristiane, în special a grecilor, era percepută de către elitele otomane și mai târziu de către naționaliștii turci ca o amenințare la integritatea unui stat-națiune etnic pur. Ideologia naționalistă turcă, care se dezvolta sub influența conceptelor europene de naționalism etnic, considera că formarea unui stat-națiune modern necesita purificarea etnică a teritoriilor. Grecii din Anatolia, Pontus, Cappadocia și Tracia Orientală aveau o prezență milenară în regiune. Aceștia nu erau doar o minoritate religioasă, ci o comunitate economică și culturală importantă, controlând o parte semnificativă a comerțului și a industriei din marile orașe portuare. Această prosperitate economică, combinată cu temerile că grecii ar putea fi loiali puterilor occidentale (în special Greciei), a alimentat resentimentul și ura împotriva lor.
Persecuția grecilor nu a început în 1914, ci mai devreme. Începând cu primăvara anului 1913, Imperiul Otoman a implementat un program de expulzări și migrări forțate care se concentra asupra grecilor din regiunea Egee și Tracia Orientală. Guvernul otoman a adoptat un „mecanism cu două piste” prin care actele oficiale ale guvernului erau însoțite de acte coercitive extralegale, dar sponsorizate de stat, sub umbrela politicilor de stat. Aceasta permitea guvernului otoman să nege responsabilitatea și cunoștința prealabilă a campaniei de intimidare. În iunie 1914, Patriarhatul a închis bisericile și școlile grecești în semn de protest împotriva inacțiunii guvernului în fața acestor atacuri și a așa-numitului „boicot musulman” al produselor grecești, care a început în 1913. Ambasadorul britanic la Constantinopol a descris boicotul ca fiind rezultatul direct al Comitetului Uniunii și Progresului, afirmând că „emisarii Comitetului sunt peste tot instigând poporul”, iar fiecare persoană, greacă sau musulmană, care intra într-un magazin non-musulman era bătută.
Unul dintre cele mai grave atacuri din această campanie a avut loc la Phocaea, o localitate din vestul Anatoliei lângă Smirna, în noaptea de 12 iunie 1914. Trupele turce neregulate au distrus orașul, ucigând între 50 și 100 de civili și forțând populația să fugă în Grecia. Martorul francez Charles Manciet a declarat că atrocitățile la care a asistat la Phocaea aveau un caracter organizat, care avea scopul de a înconjura populațiile țărănești creștine din regiune. Cu izbucnirea Primului Război Mondial, politica otomană față de populația greacă s-a schimbat. După noiembrie 1914, politica de stat a fost restricționată la migrația forțată către interiorul Anatoliei a grecilor care locuiau în zonele costiere, în special în regiunea Mării Negre, aproape de frontiera turco-rusă. Această schimbare de politică a fost determinată de o cerință germană ca persecuția grecilor să înceteze, după ce Eleftherios Venizelos a făcut aceasta o condiție a neutralității Greciei. Cu toate acestea, chiar și cu această schimbare de politică, atacurile și uciderile au continuat nepedepsite de către oficialii locali din provincii, în ciuda instrucțiunilor repetate transmise prin cablegrame din administrația centrală.
În vara anului 1914, Organizația Specială (Teşkilat-ı Mahsusa), cu asistența oficialilor guvernamentali și ai armatei, a conscris forțat bărbații greci de vârstă militară din Tracia și Anatolia Occidentală în Batalionuri de Muncă (Amele Taburlari), în care sute de mii au murit. Acești conscripți, după ce au fost trimiși sute de kilometri în interiorul Anatoliei, au fost folosiți în construcția de drumuri, clădiri, săparea de tuneluri și alte lucrări în câmp; dar numerele lor au fost grav reduse prin lipsuri și maltratare, precum și prin masacre directe de către gardieni otomani. În iulie 1915, șeful grec de misiune a declarat că deportările „nu pot fi decât o problemă de război de anihilare împotriva națiunii grecești în Turcia și ca măsuri în acest sens au implementat conversii forțate la Islam, cu scopul evident ca, dacă după sfârșitul războiului ar mai fi o chestiune de intervenție europeană pentru protecția creștinilor, să rămână cât mai puțini dintre ei.” Potrivit lui George W. Rendel al Ministerului Britanic de Externe, până în 1918, „peste 500.000 de greci au fost deportați din care relativ puțini au supraviețuit”. În memoriile sale, ambasadorul Statelor Unite la Imperiul Otoman între 1913 și 1916 a scris: „Peste tot grecii au fost strânși în grupuri și, sub așa-numita protecție a jandarmilor turci, au fost transportați, cea mai mare parte pe jos, în interior. Exact câți au fost dispersați în acest fel nu se știe cu siguranță, estimările variind între 200.000 și 1.000.000.”
Politica de stat față de grecii otomani s-a schimbat din nou în toamna anului 1916. Cu forțele Antantei ocupând Lesbos, Chios și Samos din primăvară, cu ruși avansând în Anatolia și cu Grecia așteptând să intre în război alături de Aliați, s-au pregătit deportări ale grecilor care locuiau în zonele de frontieră. În martie 1917, populația orașului Ayvalık, cu aproximativ 30.000 de locuitori pe coasta Egee, a fost deportată în interiorul Anatoliei sub ordinul generalului german Liman von Sanders. Operațiunea a inclus marșuri ale morții, jafuri, torturi și masacre împotriva populației civile. Germanos Karavangelis, episcopul Samsunului, a raportat Patriarhatului că treizeci de mii au fost deportați în regiunea Ankarei și că convoaiele deportaților au fost atacate, mulți fiind uciși.
Estimările privind numărul grecilor uciși variază considerabil în funcție de sursă și metodologie:
Estimări minime: 289.000 – 347.000 morți (perioada 1914-1923)
Estimări moderate: 500.000 – 735.000 morți
Estimări mai mari: 750.000 – 1.200.000 morți
Potrivit cifrelor compilate de Patriarhatul Ecumenic, până în 1918, 774.235 de greci au fost deportați din casele lor, mulți dintre ei în interiorul Turciei, pentru a nu mai fi văzuți niciodată. Guvernul grec, alături de Patriarhat, a colectat cifre care susțin că un total de un milion de oameni au fost masacrați. O echipă de cercetători americani a găsit în perioada postbelică timpurie că numărul total de greci uciși ar putea ajunge la 900.000 de persoane. Un raport al Ligii Națiunilor din 1926 a estimat că aproximativ jumătate din estimatul de 2.000.000 de greci din Asia Mică au murit în perioada 1914-1924, adică 1.000.000.
După capitularea Imperiului Otoman pe 30 octombrie 1918, acesta a venit sub controlul de iure al puterilor Antantei. Cu toate acestea, Antanta a eșuat în a aduce autorii genocidului la justiție. Deși în Tribunalele Curții Marțiale Turce din 1919-1920 un număr de oficiali otomani de rang înalt au fost acuzați de ordonarea masacrelor împotriva grecilor și armenilor, uciderile, masacrele și deportările au continuat sub pretextul mișcării naționale a lui Mustafa Kemal (mai târziu Atatürk). Incendiul de la Smirna din septembrie 1922 a marcat apogeul genocidului. Estimările privind numărul de morți din incendiu variază: Rudolph Rummel a estimat 100.000 de morți, în timp ce estimări mai realiste situează pierderile între 10.000 și 15.000 de oameni. Cu toate acestea, aproximativ 150.000 – 200.000 de greci au fost expulzați după incendiu, iar aproximativ 30.000 de bărbați greci și armeni în vârstă de muncă au fost deportați în interiorul Anatoliei, cei mai mulți fiind executați pe drum sau murind în condiții brutale.
În 1923, un schimb de populație între Grecia și Turcia a dus la o încetare aproape completă a prezenței etnice grecești în Turcia și la o încetare similară a prezenței etnice turce în mare parte a Greciei. Potrivit recensământului grec din 1928, 1.104.216 greci otomani au ajuns în Grecia. Cu toate acestea, este imposibil să se știe exact câți locuitori greci ai Turciei au murit între 1914 și 1923, și câți greci etnici din Anatolia au fost expulzați în Grecia sau au fugit în Uniunea Sovietică.
Termenul „genocid” a fost inventat în anii 1940, în epoca Holocaustului, de către Raphael Lemkin, un avocat polonez de origine evreiască. În scrierile sale despre genocid, Lemkin a detaliat soarta grecilor din Turcia. În decembrie 2007, Asociația Internațională a Savanților Genocidului (IAGS) a adoptat o rezoluție care afirmă că campania din 1914-1923 împotriva grecilor otomani a constituit genocid „calitativ similar” cu genocidul armean. Rezoluția a fost adoptată pe 1 decembrie 2007 cu sprijinul a 83% din toți membrii IAGS care au votat. Parlamentele și guvernele mai multor țări au adoptat rezoluții de recunoaștere a genocidului grecilor:
Grecia (1994 și 1998)
Cipru (2009)
Suedia (2010)
Olanda (2015)
Austria (2015)
Statele Unite (prin rezoluții congresionale)
Cu toate acestea, Națiunile Unite, Parlamentul European și Consiliul Europei nu au făcut declarații în acest sens. Turcia a negat sistematic și continuu genocidul grecilor. Guvernul turc a declarat că descrierea evenimentelor ca genocid este „fără nicio bază istorică” și a protestat împotriva rezoluțiilor parlamentare care recunosc genocidul. Motivele pentru lipsa unei recunoașteri mai largi includ:
Presiunile geopolitice și relațiile NATO
Interesele economice și comerciale
Negarea sistematică de către Turcia
Concentrarea asupra Holocaustului și a genocidului armean în discursul public
Complexitatea și variabilitatea estimărilor mortalității
Genocidul grecilor din Vestul Turciei a avut consecințe profunde pentru ambele popoare. Pentru greci, a reprezentat pierderea unei prezențe de mii de ani în Anatolia și a unei culturi și civilizații distincte. Pentru turci, a fost o parte a procesului de formare a unui stat-națiune etnic pur, dar cu un cost uman enorm și cu o moștenire de negare și refuz de a se confrunta cu trecutul. Astăzi, genocidul grecilor rămâne un subiect sensibil în relațiile greco-turce și în discursurile internaționale privind drepturile omului și justiția tranziționala. Recunoașterea acestui genocid este esențială nu doar pentru onorarea memoriei victimelor, ci și pentru promovarea unei înțelegeri mai profunde a modului în care naționalismul etnic și ideologiile de purificare etnică pot duce la atrocități în masă.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google