În timp ce se discută despre menținerea stabilității structurale în fața unor șocuri geopolitice și energetice succesive, o analiză comparativă între marea criză a datoriei suverane din Grecia și derapajele bugetare profunde ale României scoate la iveală vulnerabilități structurale similare, dar gestionate prin metode distincte.
În perioada 2010-2018, Grecia a devenit teatrul uneia dintre cele mai severe și prelungite crize economico-financiare din istoria modernă a Europei, fiind supusă unui regim extrem de dur de supraveghere și ajustare fiscală. Pentru a evita falimentul nedeclarat și ieșirea din zona euro, Atena a fost constrânsă de Troica formată din Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional să aplice trei pachete succesive de asistență financiară condiționate de măsuri de austeritate. Statul elen a fost obligat să taie drastic cheltuielile publice, operând reduceri directe ale salariilor din sectorul bugetar și ale pensiilor cu procente cuprinse între 20% și 30%, suspendând al treisprezecelea și al paisprezecelea salariu, disponibilizând peste o sută de mii de funcționari publici și majorând taxa pe valoarea adăugată de la 19% la 24%. În paralel, Grecia a lansat un program masiv și controversat de privatizare a activelor strategice de stat, de la porturi și aeroporturi până la companii de utilități. Impactul social a fost devastator: produsul intern brut al țării s-a prăbușit cu aproape un sfert, rata șomajului a depășit bariera istorică de 27%, iar economia elenă a fost prinsă într-o spirală deflationistă și recesionistă care a măcinat clasa de mijloc timp de aproape un deceniu.
Spre deosebire de abordarea elenă bazată pe tăieri brute de cheltuieli și restructurări din temelii ale aparatului de stat, România a intrat într-o fază critică de ajustare fiscală în care strategia predominantă este una diferită, dar la fel de dureroasă. Acumulate de-a lungul anilor prin politici prociclice și promisiuni electorale nesustenabile, deficitele bugetare enorme au împins statul român într-o zonă de risc major, atragând avertismente severe din partea Comisiei Europene și a agențiilor internaționale de evaluare financiară. Pachetul de măsuri aplicat în România s-a axat masiv pe o presiune fiscală sporită asupra mediului privat și pe o revizuire agresivă a codului fiscal, în încercarea de a acoperi găurile bugetare fără a aplica tăieri nominale directe de salarii sau pensii în sectorul public. Guvernul de la București a recurs la eliminarea treptată sau bruscă a tuturor facilităților fiscale istorice care susțineau sectoare cheie precum construcțiile, agricultura, industria alimentară și domeniul IT. De asemenea, au fost majorate semnificativ cota generală de TVA și taxele pe consum, s-au înăsprit pragurile și plafoanele de impozitare pentru microîntreprinderi, s-a crescut impozitul pe dividende și au fost introduse taxe speciale pe cifra de afaceri a băncilor și a marilor corporații. În paralel, ajustarea din sectorul public românesc s-a limitat la înghețarea angajărilor, reducerea sau plafonarea sporurilor, comasarea unor instituții secundare și stoparea sau întârzierea plăților pentru lucrările de infrastructură și investiții publice, fapt ce a frânat accelerat activitatea economică din sectorul privat direct dependent de contractele cu statul. Această presiune fiscală uriașă pe mediul de afaceri, suprapusă peste o inflație ridicată și costuri mari de finanțare, a generat valuri de insolvențe, blocaje financiare pe lanțurile de furnizori și o scădere accentuată a apetitului pentru investiții noi.
Traseul Greciei de la colaps la redresare oferă o lecție dură despre timpul necesar vindecării unei economii profund dezechilibrate. Atena a avut nevoie de opt ani chinuitori doar pentru a finaliza oficial programele de salvare financiară în anul 2018 și de mai bine de 13 ani pentru a-și recupera calificativul de recomandare pentru investiții (investment grade) din partea marilor agenții de rating. Revenirea Greciei nu s-a produs peste noapte, ci a fost rezultatul unui efort uriaș de reformare structurală: digitalizarea completă a administrației fiscale pentru reducerea evaziunii, reforma sistemului de pensii, eficientizarea administrației publice, atragerea masivă de capital străin prin investiții directe în infrastructură, energie verde și imobiliare, precum și o exploatare record a sectorului turistic. În cazul României, perspectivele de revenire și stabilizare devin din ce în ce mai incerte și sumbre în condițiile în care măsurile adoptate sunt percepute ca fiind incomplete, inconsecvente și axate exclusiv pe latura de venituri, ignorând reforma profundă a cheltuielilor statului.
Dacă mediul politic continuă să amâne reformele structurale reale — cum ar fi restructurarea aparatului bugetar supradimensionat, eliminarea risipirii banului public, digitalizarea reală a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și eficientizarea companiilor de stat cu pierderi cronice — economia riscă să intre într-o stare de stagflație prelungită, marcată de o creștere economică insesizabilă sau negativă cuplată cu o inflație ridicată. În acest context agravant, în care criza bugetară se adâncește de la un trimestru la altul și costurile la care România se împrumută pe piețele internaționale ating niveluri nesustenabile, perioada necesară pentru o revenire economică reală s-ar putea extinde cu ușurință pe o durată de 8 până la 12 ani. Amânarea deciziilor ferme și preferința pentru cârpeli fiscale de moment nu fac decât să garanteze că nota de plată viitoare va fi mult mai mare, transformând o criză de deficit într-un deceniu pierdut de stagnare economică, similar cu cel prin care a trecut Grecia.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google