Am constatat faptul că, de câteva zile, a demarat proba de consumerism viteză. Inflație-șminflație, cert e că trecem peste, că doar n-or trece Sărbătorile astea peste noi ca un val de tristețe, pe fondul unor crize multiple. De altfel, ne și place să ne considerăm descurcăreți, indiferent de vreme și, mai ales, de vremuri.
Dincolo de rafturi și cărucioare, sunt cei mai puțin norocoși ca noi. Oameni ai străzii, bolnavi în spitale, orfani, văduve ș.a.m.d., fel și fel de loviți ai sorții care, de-a lungul anilor, s-au obișnuit cu ideea că vor trece și prin aceste Sărbători în aceeași stare. Unii dintre noi, în această perioadă, primesc vestea că nu vor trece Revelionul, alții, în cazuri mai bune, nu se vor mai da jos din pat până la final sau într-un cuplu se naște un copil cu dizabilități. Cunosc cazul unui copil de 5 ani bolnav de diabet, insulino-dependent, care nu va cunoaște niciodată gustul dulciurilor. În ciuda acestei realități, avem convingerea sau ne place să credem că lumea în care trăim este, în fond sau în final – oricare ar fi el, una dreaptă. Oamenii buni primesc lucruri și vești bune, în schimb oamenii răi, egoiști, lipsiți de onestitate sau alte sentimente nobile, primesc… ceea ce merită. Dacă îmbinăm niște teologie în această convingere, ajungem inevitabil și la pedeapsa divină, care se dă după suflet. Rămânem în zona asta teologică, unde probabil cea mai clară formă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni o reprezintă liberul arbitru, adică tocmai faptul că putem alege să facem rău, în loc să facem bine. Samuel Harold Kushner spunea că, altfel, am fi fost direcționați, ghidați, spre a nu face rău, dar fără libertatea de alegere.
După niște mii de ani de istorie a omenirii, am putea spune că avem experiență în maturizare, însă având în vedere halul în care ne prezentăm, am putea admite parțial faptul că atotștiutorul a cam dat chix cu liberul arbitru. Apropos, o chestiune care nu va primi niciodată un răspuns rațional: admitem că Dumnezeu este protectorul celor bolnavi, săraci, orfani etc, dar nu se pune niciodată în discuție felul în care aceștia au ajuns așa. Asta pentru că, probabil, în atotputernicia Sa, Dumnezeu poate să fie drept cu cei loviți de greutăți, nu înseamnă că și trebuie, așa cum considerăm.
Un părinte care își premiază copilul cu dulciuri de fiecare dată când acesta este cuminte nu este unul responsabil, ci devine un simplu furnizor de bomboane. Suntem deja în perioada tentantă a anului în acest sens. Una peste alta, în stil qataristic vorbind, mai rămânem un pic la echipa lui Dumnezeu, al cărei prim titular intră în această noapte în teren. Moș Nicolae a salvat trei bărbați de la moarte, sortiți unui proces pe care în termenii de azi l-am numi politic. Protector al marinarilor, soldaților sau al victimelor judecăţilor nedrepte, venerat în întreaga lume, în timpul vieții a avut grijă de fiecare om, sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, copii și văduve, practic omul care nu a acceptat soluții ipotetice la probleme reale, pocnind la un moment dat un eretic – de aici tradiția nuielușei.
În Grecia antică, în relația om – zei, a existat un sentiment: invidia. Această invidie a zeilor pe oameni tocmai pentru că suntem muritori, timpul nostru este limitat și, prin urmare, deciziile noastre capătă greutate considerabilă. Nu ne uităm la un film pe care îl considerăm din start prost, pentru că îmi pierd timpul, aceeași decizie și în cazul alegerii unei cărți. Nu pierd timpul de pomană, o expresie pe care o utilizăm aproape zilnic. Timpul este prețios, fiind tot mai limitat. Poate că este perioada de reflecții la nuielușe sau putem fi furioși pe lucruri care ni se întâmplă și pe care le considerăm nedrepte, însă cineva îmi spunea la un moment dat că viața ne-ar fi mult mai simplă dacă nu am mai avea așteptări nerealiste care nu se vor întâmpla niciodată. Și că nu există o cauză și un efect pentru tot ce se întâmplă. Dar putem totuși, începând din această seară, să urnim lucrurile, la îndemnul Sfântului Nicolae:
Hai cu cei mici la lustruit de ghetuțe!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google