Iranul încearcă să transforme Strâmtoarea Ormuz într-un „punct de taxare” cu miză globală, în timp ce Washingtonul anunță prelungirea armistițiului Israel–Liban și împinge negocierile spre o posibilă înțelegere mai amplă, într-un moment în care regiunea rămâne prinsă între presiunea militară, controlul rutelor energetice și calculele diplomatice ale SUA.
În negocierile de pace aflate în derulare sub o presiune uriașă, Teheranul a pus în centrul discuțiilor viitorul Strâmtorii Ormuz, cea mai importantă arteră energetică a lumii, propunând un mecanism fără precedent: dreptul de a încasa, împreună cu statul Oman, o taxă de tranzit care poate ajunge la 2 milioane de dolari pentru fiecare navă care traversează zona. Potrivit planului descris, suma ar echivala cu aproximativ un dolar pentru fiecare baril de petrol transportat, iar pentru a evita monitorizarea și sancțiunile occidentale, plățile ar urma să fie făcute în yuani chinezești sau în criptomonede. Procedura ar include obligativitatea ca navele să raporteze în detaliu natura încărcăturii și destinația finală, urmând să navigheze sub escortă militară iraniană pe rute specifice, foarte aproape de coasta Iranului. Deși Teheranul susține că banii ar fi destinați proiectelor de reconstrucție, Washingtonul și analiștii economici avertizează că măsura ar funcționa, în realitate, ca o pârghie de control asupra economiei mondiale. Un dolar în plus pe baril ar adăuga peste 7 miliarde de dolari anual la costul global al petrolului, iar nota de plată nu s-ar opri la taxă: asigurările ar deveni mult mai scumpe, iar armatorii ar fi obligați să plătească salarii duble echipajelor care operează în zone de risc înalt. Situația este complicată și juridic: sistemul de taxare ar încălca normele internaționale care garantează tranzitul liber prin strâmtori, însă atât Iranul, cât și SUA nu au aderat oficial la Convenția ONU privind Dreptul Mării, o lacună care îi oferă Teheranului spațiu de manevră pentru a transforma Ormuz într-un instrument strategic. În același timp, companiile occidentale ar fi prinse într-un blocaj: au nevoie de strâmtoare, dar sancțiunile le interzic orice plată către armata iraniană.
Pe acest fundal, președintele SUA, Donald Trump, a anunțat extinderea armistițiului dintre Israel și Liban cu trei săptămâni, după o rundă de discuții la Casa Albă, prezentată ca un pas menit să reducă tensiunile într-o regiune marcată de decenii de conflict. Trump a transmis că negocierile au avut un rezultat pozitiv și a indicat o intensificare a implicării americane, inclusiv prin sprijinirea autorităților libaneze în fața amenințărilor reprezentate de Hezbollah. „Întâlnirea a decurs foarte bine! Statele Unite vor colabora cu Libanul pentru a-l ajuta să se protejeze de Hezbollah”, a scris Trump pe Truth Social, conturând o linie de mesaj în care armistițiul devine nu doar o pauză militară, ci un instrument de repoziționare diplomatică. Armistițiul inițial fusese anunțat cu doar o săptămână înainte și urma să expire după zece zile, însă noile evoluții indică o deschidere pentru continuarea dialogului, Trump declarând că speră să medieze, în cele din urmă, o pace mai amplă între cele două țări, aflate oficial în război din 1948. În același registru, liderul american și-a exprimat intenția de a organiza discuții directe la nivel înalt, afirmând că așteaptă să-i găzduiască „în viitorul apropiat” pe premierul Israelului, Benjamin Netanyahu, și pe președintele Libanului, Joseph Aoun.
Dinspre Beirut, Joseph Aoun a anunțat că sunt în curs contacte pentru prelungirea armistițiului de zece zile, care expiră duminică, iar dinspre Ierusalim, ministrul israelian de Externe, Gideon Saar, a cerut Libanului să depună eforturi comune cu Israelul împotriva Hezbollah, înaintea reluării discuțiilor directe la Washington D.C. Mesajul israelian a fost formulat ca un apel către Guvernul Libanului de a acționa împotriva „statului terorist” pe care Hezbollah l-ar fi construit pe teritoriul libanez, semnalând că, dincolo de calendarul diplomatic, miza rămâne arhitectura de securitate din teren. Citite împreună, cele două evoluții descriu aceeași realitate: în Orientul Mijlociu, pacea nu se negociază doar cu declarații, ci și cu rute, taxe, escortă militară și controlul fluxurilor energetice. Iar Strâmtoarea Ormuz, prin simpla idee de a fi transformată într-un „tollbooth” geopolitic, arată cât de repede poate fi convertită o arteră a comerțului global într-un instrument de presiune strategică, exact în momentul în care Washingtonul încearcă să capitalizeze un armistițiu fragil pentru a împinge regiunea spre o formulă de stabilizare.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google