Constanța a intrat oficial în epoca de aur a cămășii de forță. Nu e o metaforă, e un diagnostic, pentru că avem, în sfârșit, hârtia care ne explică cine suntem și ce simțim, chiar dacă noi, în mod suspect, nu simțeam deloc asta. Un sondaj apărut ca din senin, cu aerul acela de „știință” care se dă jos din mașină cu girofarul pornit, ne anunță că aproape toate personalitățile și oficialitățile locale stau cuminți, ca niște figurine de bord, la 1–2% apreciere. Un fel de județ în care lumea nu iubește pe nimeni, nu respectă pe nimeni, nu recunoaște pe nimeni, nu știe pe nimeni. Un județ în care, dacă ar fi să-l crezi pe domnul procent, Constanța e o sală de așteptare fără oameni, în care doar ecoul își dă like singur.
Astfel, ca în orice poveste bună, din această pustietate statistică răsare brusc, ca o apariție mistică pe un panou publicitar, Florin Mitroi, președintele Consiliului Județean Constanța, cu un 40% care nu mai e procent, e revelație. Nu mai e cifră, e miracol, nu mai e apreciere, e canonizare! Într-un județ în care restul lumii e la 1% ca la un fel de carantină morală, Mitroi apare cu 40% ca un soare administrativ care, probabil, luminează și noaptea, și la subsol, și prin pereți. Dacă ar fi să luăm în serios această operă, Constanța nu mai are nevoie de buget, de proiecte, de investiții, de drumuri, de spitale sau de vreo urmă de management public. Are nevoie doar de un tabel, la care focile constănțene aplaudă ca în Coreea de Nord, frenetic, ca nu cumva să dispari dacă nu percutezi corespunzător.
Aici începe partea în care comedia nu mai e comedie, e un sport extrem. Pentru că, în același univers, Gheorghe Hagi, recunoscut internațional, omul care a dus numele României pe stadioane unde nu intri cu „pile”, ci cu talent, muncă și rezultate, primește un 1% apreciere. Un procent similar cu o insultă. În logica acestui sondaj, „Regele” fotbalului românesc e un figurant, iar „Împăratul” județului e un om care, până la jumătate de mandat, n-a reușit să lase în urmă nici măcar o urmă de șantier care să nu fie doar în discurs.
Dar poate că aici greșesc, fiind prost în convingerea mea, că aprecierea publică se construiește cu fapte, cu rezultate, cu ceva concret. În epoca de aur a cămășii de forță, aprecierea se construiește altfel: cu o aură autodeclarată de providență, cu o postură de „trimis” care plutește deasupra județului ca un nor de tămâie mediatică, cu o înduioșătoare alintare politică, repetată până când devine, pentru unii, realitate. Nu contează că nu ai proiecte începute și finalizate; nu contează că nu ai realizări în infrastructura spitalicească, în infrastructura rutieră, în nimic. Contează să fii prezent ca idee, ca imagine, ca legendă. Contează să fii povestit, nu verificat. Contează să fii „în bombardament”, nu în administrație. Și aici intră în scenă comanditarul, Gheorghe Bosînceanu, omul care, de la Șantierul Naval Constanța, pare să fi descoperit noua formă de construcție navală: nu mai lansezi nave, lansezi procente. Nu mai sudezi metal, sudezi percepții. Nu mai ridici corpuri de vapor, ridici un personaj la 40% dintr-o singură mișcare de pix. Dacă sondajul ăsta ar fi fost efectuat în realitate, ar fi trebuit să existe oameni, întrebări, metodologie, un minim bun-simț statistic și, mai ales, un contact cu planeta. Dar în varianta pe care o avem, pare mai degrabă o scrisoare de dragoste către un singur nume, în care restul lumii e trecută la „diverse”.
Să fim serioși: în județul Constanța, cei mai mulți oameni nu stau cu gândul la cine e președintele Consiliului Județean. Nu pentru că sunt nepăsători, ci pentru că viața lor are alte urgențe: facturi, drumuri, spitale, școli, salarii, prețuri, timp pierdut, nervi. În realitate, Mitroi nu e o obsesie publică, e o funcție administrativă pe care o descoperi când ai o problemă și te întrebi cine ar trebui să răspundă. Iar când te uiți după răspuns, găsești, de multe ori, doar o prezență mediatică atent întreținută, ca un balon care se umflă singur și se aplaudă în oglindă. Manualul de istorie, care nu greșește niciodată, ne spune cum se termină asta de fiecare dată: vedeți soarta oricărui diliu cu apucături dictatoriale.
Și dacă tot am intrat în epoca de aur a cămășii de forță, măcar să fim consecvenți. Propun ca următorul sondaj să ne explice și alte mistere: că drumurile sunt impecabile, doar că nu le vedem noi; că spitalele sunt moderne, doar că sunt în altă dimensiune; că proiectele sunt finalizate, doar că sunt invizibile; că administrația funcționează perfect, doar că realitatea e defectă. Iar dacă, printr-un accident, cineva întreabă „unde sunt faptele?”, îi răspundem calm, cu aer de expert: sunt în tabel.
Probabil, la finalul acestei politici mizere și dezgustătoare din Constanța, vom afla că Mitroi va dori să fie îmbălsămat și expus ca moaște pe cea mai înaltă macara a SNC…
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google