Postarea consilierului local independent Felicia Ovanesian despre PUZ-ul din zona Soveja–Chiliei–Panait Cerna este un exemplu de manual despre cum se poate împinge o comunitate spre panică folosind o tehnică simplă: arunci un număr mare, îl legi de o emoție puternică și lași publicul să completeze singur concluzia. În locul unei discuții despre indicatori urbanistici, infrastructură și obligații concrete, rămâne o narațiune de tip „ne sufocă”, care sună bine pe Facebook, dar spune prea puțin despre realitatea din teren:
Prima tehnică vizibilă este ancorarea emoțională. Când scrii despre „2.074 apartamente” și „6.222 locuitori înghesuiți”, fără să explici ce înseamnă asta în termeni de fluxuri reale, capacități, etapizare, mobilitate și soluții, nu informezi, ci setezi o ancoră psihologică: frica. Publicul nu mai judecă proiectul, judecă imaginea mentală pe care i-ai plantat-o. E o diferență uriașă între a cere transparență și a construi o sperietoare. A doua tehnică este comparația falsă, folosită ca să pară că „demonstrația” e deja făcută. Dacă tot vorbim de cifre, un exemplu concret arată cât de ușor pot fi manipulate percepțiile. Constănțenii care au astăzi cel puțin 35 de ani își amintesc meciurile Farului, când stadionul se umplea cu aproximativ 20.000 de oameni, uneori chiar 25.000. Veneau aproape concomitent și plecau aproape concomitent la fluierul final. Dacă orașul a putut gestiona, chiar și imperfect, un asemenea vârf de flux, atunci cifra de 6.222, aruncată ca o bombă retorică, nu poate fi tratată automat ca „apocalipsă urbană”. Diferența e simplă: la stadion ai un vârf concentrat pe ore, într-o singură direcție, în timp ce o populație rezidentă se distribuie în timp, pe trasee diferite, cu ore diferite. A pune semnul egal între cele două este o comparație falsă, folosită doar ca să sperie:
Mai mult, cele 6.222 de persoane invocate de Felicia Ovanesian nu sunt un corp străin care „invadează” Constanța. Sunt, în mod realist, constănțeni care se repoziționează între cartiere, în funcție de locuințe, prețuri, acces la servicii și oportunități. Orașul nu se umple peste noapte cu oameni noi doar pentru că se construiește într-o zonă. Se schimbă distribuția internă, iar asta cere planificare, nu isterie.
Problema reală, pe care postarea o ocolește, este alta: care sunt condițiile concrete ale proiectului și cine plătește infrastructura. Câte locuri de parcare sunt prevăzute, ce se întâmplă cu străzile de acces, ce capacitate are transportul public, cum sunt dimensionate utilitățile, ce se întâmplă cu școlile, ce etapizare există și ce obligații ferme are dezvoltatorul. Aici se câștigă sau se pierde un oraș „respirabil”, nu în sloganuri.Când un consilier local alege să comunice prin alarmă și cifre scoase din context, nu apără orașul, ci îl polarizează. Constanța are nevoie de investiții și are nevoie de reguli. Dar, mai ales, are nevoie ca dezbaterea publică să fie despre date, obligații și soluții, nu despre ancore emoționale și comparații false care transformă orice proiect într-un război al fricilor.
Cu alte cuvinte, este amuzant să te uiți la un consilier local care moare de grija orașului respirabil, dar deține un P+3 în zonă de case, fără un centimetru de spațiu verde…
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google