Premierul interimar Ilie Bolojan a fost categoric, miercuri seară, la Antena 1: Dacă un partid intră în opoziție, funcțiile numite politic „foarte probabil nu vor mai putea fi ocupate de acel partid”. Declarația nu era o amenințare — era o constatare. „Nu mai există o bază de încredere între PNL și PSD ca să mai poți să faci o coaliție. Aceasta este constatarea, după luni de zile. Și există o majoritate stabilă în Partidul Național Liberal care crede asta”, a completat Bolojan. Mesajul este limpede: liberalii care ocupă funcții numite politic trebuie să plece din acele funcții. Dar iată că apare Aurel Presură, directorul general al SC RAJA SA, cu o invocație juridică ce poate fi amuzantă dacă nu ar fi atât de transparentă: El nu a fost numit politic, ci are „contract de mandat în urma unei proceduri de concurs și selecție pe Ordonanța 109”. Nu e același lucru ca în cazul unui prefect, subprefect sau alt director numit, ne asigură reprezentanții RAJA.
Pe scurt, când bate vântul politic în direcția lui, directorul general al RAJA SA e un profesionist serios, protejat de procedura de concurs și de mandatul său. Când vântul schimbă direcția, același om devine brusc liberal — carnetul de partid apare din sertar, demnitatea se reactivează și argumentele se adaptează. Pe scurt, Presură le transmite celor din PNL să nu-l mai deranjeze, pentru că el este liberal doar așa, câteodată, eventual doar cu sufletul, în rest e… tehnocrat profesionist.
Este cazul perfect al politicianului modern: flexibil, adaptabil, întotdeauna cu o scuză juridică la îndemână. Liberal în weekend, când e vorba de principii și identitate de partid, dar „tehnocrat” în timpul săptămânii, când e vorba să-și păstreze funcția. Presură știe că diferența dintre „numire politică” și „numire prin concurs” e azi mai subțire decât oricând. Într-o coaliție stabilă, poate invoca procedura. Într-o opoziție, poate invoca liberalismul. Și dacă nici asta nu merge, găsește în sertare ceva altceva — poate o interpretare nouă a mandatului, poate o procedură de reînnoire, poate o altă ordonanță.
Cazul Presură e emblematic pentru o clasă politică învățată să meargă pe sârmă: să aibă funcții, dar să nu fie numite politic; să fie liberali, dar să nu plătească prețul opoziției. E o strategie de supraviețuire, nu de principii, ca să n-o numim chiar golăneală. Până și Bolojan știe asta, de aceea declarația lui nu era o amenințare — ci o invitație la claritate: Cine intră în opoziție trebuie să accepte consecințele. Cine vrea să rămână în funcție, trebuie să-și ascundă carnetul în sertar, numai că doar proștii pleacă, șmecherii rămân. Problema este că nu poți să fii în ambele locuri concomitent, la nesfârșit. Aurel Presură, pentru moment, încearcă, iar Ordonanța 109 e scuza perfectă, dar scuzele au o dată de expirare — și în politică asta vine mai târziu dar mult mai serios decât în orice alt domeniu.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google