Bătăile inimii la malul mării: Scrisoarea de dragoste, din vara lui 1882, prin care Mihai Eminescu a imortalizat Constanța. „Noaptea, marea își merită numele ei de neagră”

La doar patru ani după ce privea cu rezervă și spirit critic integrarea Dobrogei și lipsa de civilizație dintr-o regiune abia ieșită de sub stăpânirea otomană, Mihai Eminescu descoperea, în vara anului 1882, un țărm al Mării Negre aflat într-o profundă transformare. În luna iunie a acelui an, poetul a ales să petreacă un concediu medical de zece zile la Constanța, cazându-se la celebrul „Hotel D’Angleterre” — clădire cunoscută mai târziu sub numele de „Hotel Intim”. De la mansarda camerei sale de pe colț, unde marea i se deschidea generos în priviri din două unghiuri diferite, Eminescu a surprins în notele sale nu doar vraja cadrului natural, ci și amprenta pozitivă a noii administrații românești.

Tranziția de la vechiul Kustendje la un oraș maritim modern i-a atras atenția încă de la sosire. Într-o scrisoare memorabilă datată 16 iunie 1882, adresată iubitei sale, poeta Veronica Micle, Eminescu nota cu entuziasm: „Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră pătrată, iar primăria, de când stăpânesc românii și există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala și înfrumusețarea orașului.” Poetul s-a lăsat cucerit de romantismul nopților de pe litoral, unde apele întunecate reflectau o atmosferă unică pe care o descria simplu, dar plin de poezie: „O terasă pe țărmul înalt dă o frumoasă priveliște pe toată întinderea mării și, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plin de lucire slabă, care plutește pe-o parte a apei. Restul rămâne în întuneric, și noaptea marea își merită numele ei de neagră.”

Deși inițial fusese avertizat că viața pe litoral era costisitoare, Eminescu a constatat că realitatea era mult mai permisivă, mulțumită diversificării ofertei hoteliere. Impresionat de efectele curative ale aerului marin și ale băilor de mare, el încheia scrisoarea către Veronica cu o promisiune plină de afecțiune și speranță: „La anul să știi că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei.” Popasul din 1882 rămâne o filă vie în istoria Constanței, mărturisind despre un moment în care poezia și eforturile de modernizare ale administrației românești s-au întâlnit la malul mării.