Democrația se apără prin control, nu prin imunitate! Când mersul în instanță e numit „atac”, democrația începe să alunece – Av. Silvia Uscov

Întoarcerea de la principiile democratice către suspiciune și ostilitate începe adesea subtil, prin redefinirea limbajului. Ceea ce ar trebui să fie recunoscut ca exercitarea legitimă a unui drept fundamental – dreptul de acces la justiție – devine brusc etichetat drept „atac”, „destabilizare” sau „acțiune împotriva statului”. Această transformare semantică nu e inocentă: ea pregătește terenul pentru stigmatizarea cetățeanului care îndrăznește să conteste.

Experiența pandemiei a marcat un prag: contestarea în instanță a măsurilor guvernamentale, indiferent de meritele juridice ale acestora, te plasa automat în tabăra adversă. Nu mai erai un cetățean care își exercită drepturile constituționale, ci devenisai un obstacol, cineva care „sabotează” eforturile autorităților. Această logică s-a perpetuat și s-a consolidat. Contestarea numirilor la Curtea Constituțională sau a altor decizii administrative este întâmpinată cu aceeași retorică: ești din nou „dușmanul statului”.

Dar aici se ascunde o confuzie fundamentală, poate deliberată: statul de drept nu înseamnă statul protejat de contestare. Dimpotrivă. Un stat democratic își găsește legitimitatea tocmai în capacitatea de a permite, de a proteja și chiar de a încuraja controlul din partea cetățenilor. Separația puterilor, independența justiției, dreptul de a contesta în instanță – toate acestea nu sunt concesii pe care puterea le face cu bunăvoință, ci sunt fundamente ale democrației însăși.

Când exercitarea unui drept legitim este prezentată ca un act de ostilitate, ne aflăm în fața unui simptom îngrijorător. Extremismul adevărat nu constă în a contesta pe cale legală, ci în a considera că instituțiile democratice trebuie să fie imune la control civic. Cei care văd în fiecare acțiune în justiție un „atac la adresa statului” relevă, de fapt, o neîncredere profundă în chiar instituțiile pe care pretind că le apără. Ei sugerează, implicit, că sistemul nu poate rezista scrutiniului, că transparența și răspunderea sunt pericole, nu garanții.

Într-o democrație autentică, contestarea prin mijloace legale nu doar că este normală. Este esențială. Este mecanismul prin care puterea este ținută în frâu, prin care erorile sunt corectate, prin care arbitrariul este prevenit. A eticheta acest demers ca fiind subversiv înseamnă a întoarce democrația pe dos, transformând-o într-un sistem în care loialitatea față de puterea de moment devine mai importantă decât respectarea legii și a principiilor constituționale.