Ce înseamnă acordul cu Mercosur: Vom resimți efectele în mai multe puncte sensibile ale lanțului alimentar – Fermierii români vor vinde sub cost, apoi vor falimenta

Mercosur, denumire care pentru mulți poate suna familiar și poate fi ușor confundată, este numele unui acord comercial negociat de foarte mult timp între Uniunea Europeană și blocul sud-american format din Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay. Discuțiile au traversat decenii, cu perioade de blocaj și reluări, iar în spațiul public european acordul este perceput de o parte dintre fermieri și de o parte dintre criticii politicilor agricole ca o presiune suplimentară asupra producției interne, într-un moment în care agricultura europeană se confruntă deja cu reguli mai stricte, costuri mai mari și tensiuni sociale.

În ultimele luni, subiectul Mercosur a revenit în dezbatere pe fondul unei idei care circulă tot mai des în rândul celor care urmăresc politicile agricole: că Europa își pune singură o „umbrelă” deasupra capului, printr-un cumul de măsuri care reduc capacitatea fermierilor de a produce și îi expun unei concurențe externe greu de egalat la cost. În această logică, Mercosur este văzut ca un episod care se adaugă unor decizii și trenduri din ultimii ani, în care agricultura europeană a intrat într-o zonă de vulnerabilitate.

În Marea Britanie, în ultimii ani au existat discuții și măsuri care au fost interpretate de o parte a fermierilor ca o încercare de a-i determina să renunțe la activitatea agricolă, prin scheme de compensare financiară pe hectar, în schimbul retragerii din producție. În această narațiune, fermierii, descriși ca oameni cu experiență și legați de pământ, ar fi refuzat astfel de propuneri, considerând că rolul lor este să producă, nu să închidă fermele în schimbul unui stimulent.

În Franța, tensiunile din agricultură au explodat în proteste puternice, alimentate de percepția că noile reguli legate de tranziția verde, de mediu și de condiționalitățile impuse producției cresc costurile și reduc competitivitatea produselor agricole locale. În această abordare, fermierii ajung să simtă că sunt împinși spre un model în care pot produce mai puțin sau mai scump, iar la final produsul lor devine greu de vândut într-o piață în care consumatorul este sensibil la preț.

În Olanda, discuțiile despre emisiile din agricultură, inclusiv cele asociate creșterii animalelor, au fost prezentate în spațiul public ca un exemplu de presiune directă asupra fermierilor, prin politici care urmăresc reducerea impactului climatic și care, în același timp, pot duce la restrângerea activității agricole. În această logică, agricultura este pusă în situația de a se adapta rapid, cu costuri mari și cu riscul ca o parte dintre ferme să nu mai reziste.

În jurul agriculturii europene se conturează tot mai des o temere care depășește discuția despre prețuri, importuri sau acorduri comerciale. Ideea, formulată tot mai apăsat în spațiul public, este că Europa riscă să ajungă dependentă de câțiva actori privați mari, iar această dependență ar fi mult mai periculoasă decât o dependență de state. Argumentul este simplu: cu statele poți negocia, există pârghii politice, tratate, presiune diplomatică și interese reciproce. În schimb, când depinzi de privat, depinzi de profit, de strategie și de controlul unei piețe, iar într-o piață concentrată, regulile pot fi dictate de cei puțini care au rămas. Agricultura ar fi „terminată”, iar în timp nimeni nu ar mai ști să facă agricultură la nivelul la care era făcută înainte, pentru că fermierii dispar, generațiile se rup, iar competențele se pierd. În acest punct, mesajul devine unul de dependență: Europa ar ajunge dependentă de câteva companii private, nu de state. Accentul este pus pe faptul că dependența de privat este văzută ca fiind mai dură decât dependența de stat, deoarece „privatul e privat”, iar într-un scenariu de control și monopol, actorii privați ar putea decide condițiile, prețurile și accesul, în funcție de propriile interese. Fermele mari din America de Sud a aparțin unor familii influente și foarte bogate din vestul Europei, stabilite acolo de zeci de ani, chiar aproape un secol, care ar fi acumulat multigenerațional control asupra producției. Acesta ar fi mecanismul prin care, după slăbirea agriculturii europene, controlul s-ar muta în afara Europei, iar Europa ar rămâne fără pârghii reale, fiind dependentă de câțiva actori privați. Miza nu este dacă un produs intră mai ieftin sau mai scump, ci dacă Europa își păstrează capacitatea de a produce hrană și de a-și menține fermierii activi, în condiții în care presiunea pe costuri, reguli și competitivitate crește. Dacă fermele europene se închid, dacă oamenii ies din meserie și dacă lanțul de competențe se rupe, revenirea nu se face rapid. Agricultura nu este o fabrică pe care o repornești cu un buton. Înseamnă pământ lucrat, infrastructură, utilaje, capital, know-how, generații de practică și o rețea întreagă de servicii, de la mecanizatori și veterinari până la depozitare și procesare. Cuvântul-cheie este monopolul. Nu neapărat monopolul legal, ci monopolul de fapt, care apare atunci când rămân puțini furnizori mari și când alternativa internă dispare. Iar când alternativa dispare, consumatorul și statul nu mai au spațiu de manevră. Nu mai este o piață cu opțiuni, ci o piață cu dependențe.

Exact asta s-a întâmplat în România cu industria, în anii în care producția locală s-a prăbușit, iar economia a devenit dependentă de produse și lanțuri externe. În timp, nu doar că s-au închis capacități, dar s-a pierdut și resursa umană: oamenii au plecat, meseriile s-au subțiat, școlile profesionale au dispărut, iar competențele care țineau în viață o industrie au fost erodate. Într-un astfel de model, chiar dacă, teoretic, ai vrea să reconstruiești, te lovești de o problemă practică: nu mai ai suficienți oameni care să știe să facă lucrurile, iar cei care știu sunt deja în altă parte.

Pe acest fundal, Mercosur este descris ca un pas suplimentar care poate amplifica presiunea asupra fermierilor europeni, printr-o concurență considerată neloială de cei care critică acordul. Argumentul central este că producătorii din afara Uniunii pot opera cu costuri mai mici și cu standarde diferite, iar intrarea unor volume mari de produse agricole pe piața europeană ar putea împinge fermele locale spre faliment, mai ales acolo unde marjele sunt deja strânse și unde costurile au crescut. În aceeași succesiune de idei, efectele sunt proiectate și asupra fermierilor români și asupra agriculturii românești, care funcționează deja într-un echilibru fragil între costuri, prețuri la poarta fermei și accesul la piață. În această logică, o creștere a importurilor ieftine ar putea pune presiune directă pe prețurile interne, iar fermierii români, în special cei mici și medii, ar putea ajunge să vândă sub cost sau să rămână cu marfa nevândută. Pentru o parte dintre producători, problema nu ar fi doar competiția în sine, ci diferența de reguli și standarde, percepută ca o competiție în care unii produc cu restricții și costuri mai mari, iar alții intră pe piață cu costuri mai mici. În această perspectivă, România ar putea resimți efectele în mai multe puncte sensibile ale lanțului alimentar. Pe de o parte, fermierii ar fi presați să reducă investițiile, să amâne modernizarea și să taie din cheltuieli, ceea ce poate duce la scăderea productivității pe termen mediu. Pe de altă parte, în zonele unde agricultura este deja la limită, ar putea apărea ieșiri din piață, cu terenuri lăsate nelucrate sau cu ferme închise, mai ales acolo unde generațiile tinere nu mai văd un viitor predictibil în agricultură. În același timp, presiunea pe preț poate afecta și zootehnia, acolo unde costurile cu furajele, energia și conformarea sunt ridicate, iar concurența pe produse poate deveni mai dură.

Efectele sunt proiectate și asupra fermierilor români și asupra agriculturii românești, în special prin vulnerabilitatea fermelor mici și medii și prin riscul ca presiunea externă să ducă la ieșiri din piață. Aici apare și comparația directă cu ceea ce este descris ca fiind cazul industriei românești: un proces în care producția internă s-a prăbușit, au intrat companii externe, iar în timp s-a pierdut nu doar capacitatea de producție, ci și calificarea, școlile profesionale și specialiștii. În această perspectivă, odată ce oamenii nu mai au unde lucra, pleacă, iar după ani buni nu mai există nici resursa umană care să poată reporni domeniul, chiar dacă, teoretic, ai vrea să reconstruiești.

În această succesiune de idei, Mercosur nu este tratat ca o simplă discuție despre tarife sau despre prețuri mai mici la raft, ci ca o piesă într-un proces mai larg, în care agricultura europeană ar fi împinsă spre slăbire și, în final, spre dispariție. Mesajul este că Europa ar ajunge să-și distrugă agricultura, iar rezultatul final nu ar fi doar falimentul unor ferme, ci pierderea capacității de producție și a competențelor, astfel încât, chiar dacă ulterior anumite acorduri ar fi limitate sau interzise, fermierii nu ar mai exista și nu ar mai avea cine să repornească sistemul.

În aceeași narațiune apare și scenariul numit „Foamete”, prezentat ca o etapă ulterioară. Logica este următoarea: dacă fermierii europeni sunt scoși din piață într-un interval relativ scurt, iar producția internă se reduce, Europa devine mai dependentă de importuri. În această perspectivă, chiar dacă, la un moment dat, acordul Mercosur ar putea fi limitat sau oprit, efectul ar rămâne, pentru că fermierii care au ieșit din piață nu mai pot fi readuși rapid, iar capacitatea de producție nu se reconstruiește peste noapte. În această viziune, riscul major nu este doar șocul inițial, ci golul care rămâne după el, inclusiv în țări precum România, unde agricultura are o pondere importantă în economie și în viața rurală.

Mercosur ca acord negociat de decenii, este suprapus peste politici și tensiuni agricole din mai multe state europene, cu o posibilă consecință descrisă ca o criză de producție și de securitate alimentară pe termen mediu, dacă dispariția fermierilor devine ireversibilă. În această perspectivă, miza nu este doar un acord comercial, ci capacitatea Europei și a României de a-și menține o bază agricolă funcțională, într-o perioadă în care presiunea pe costuri, reguli și competitivitate este deja la limită.