Erdogan anunță o LOVITURĂ DE STAT planificată la alegeri: „Dacă va fi necesar, la fel ca în noaptea de 15 iulie, ne vom apăra!”

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a promis vineri, înaintea alegerilor prezidenţiale şi parlamentare de duminică ce au o mare miză internă şi internaţională, că va apăra „independenţa şi viitorul” Turciei, la fel cum a făcut în iulie 2016, când el a fost ţinta unei lovituri de stat militare în cele din urmă eşuate, notează Agerpres.

„Dacă va fi necesar, la fel ca în noaptea de 15 iulie (2016), ne vom apăra independenţa şi viitorul nostru, inclusiv cu riscul vieţilor noastre”, a scris Erdogan pe Twitter, asigurând că „nu va renunţa să servească ţara”, relatează agenţia EFE.

Sondajele sugerează că preşedintele în funcţie va pierde scrutinul în faţa unei alianţe de opoziţie formată din şase partide şi condusă de social-democratul Kemal Kilicdaroglu. Unul din mesaje lui Erdogan şi ale formaţiunii sale, Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP), în campania electorală a fost că, în cazul unei victorii a blocului de opoziţie, Turcia va fi cuprinsă de haos.

Unii politicieni de opoziţie şi comentatori susţin astfel că, dacă va pierde scrutinul, Erdogan ar putea să nu recunoască rezultatul, la fel cum a făcut partidul său AKP în 2019 când a pierdut alegerile pentru primăria Istanbulului, deşi în final, după repetarea scrutinului, nu a mai contestat rezultatul acestuia din urmă.

Luna trecută, ministrul de interne Suleyman Soylu a făcut şi el o paralelă între alegerile de duminică şi tentativa de lovitură de stat din 2016, care potrivit lui Erdogan a fost orchestrată de clericul Fethullah Gulen, stabilit în SUA şi protejat de autorităţile americane. „Data de 15 iulie a fost o încercare de lovitură de stat faptică. 14 mai este o încercare de lovitură politică„, a spus ministrul Soylu.

Erdogan se confruntă cu cea mai dură competiţie de până acum

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan se va confrunta cu cea mai dificilă provocare politică de până acum în alegerile prezidenţiale şi parlamentare de duminică, opoziţia simţind că are cea mai bună şansă a sa de a pune capăt celor două decenii de când este la putere şi de a-i inversa politicile, relatează Reuters, potrivit news.ro. Votul prezidenţial şi cel parlamentar, stabilit pentru 14 mai, cu un posibil tur doi de scrutin la 28 mai, va decide nu numai cine conduce Turcia, ci şi cum este guvernată, încotro se îndreaptă economia şi forma politicii sale externe.

Cel mai longeviv lider al Turciei moderne, Erdogan a promovat spiritul religios şi ratele scăzute ale dobânzilor pentru gospodării, timp în care a afirmat influenţa turcă în regiune şi a slăbit legăturile ţării, membră NATO, cu Occidentul. Alegerile au loc la trei luni după ce cutremurele din sud-estul Turciei au ucis peste 50.000 de persoane. Principalul contracandidat al lui Recep Tayyip Erdogan este Kemal Kilicdaroglu, liderul Partidului Republican al Poporului (CHP), care are sprijinul unei alianţe de şase partide de opoziţie.

Cel mai puternic lider de când Mustafa Kemal Ataturk a fondat republica turcă modernă, în urmă cu un secol, Erdogan şi partidul său de sorginte islamistă, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AK), au îndepărtat Turcia de proiectul secular al lui Ataturk. De asemenea, Erdogan a centralizat puterea în jurul unei preşedinţii executive, cu sediul într-un palat de 1.000 de camere situat la marginea Ankarei, care stabileşte politica privind afacerile economice, de securitate, interne şi internaţionale ale Turciei. Criticii lui Erdogan spun că guvernul său a pus botniţă disidenţei, a erodat drepturile şi a adus sistemul judiciar sub dominaţia sa, acuzaţie negată de oficialii care spun că a protejat cetăţenii în faţa unor ameninţări la adresa securităţii, inclusiv o tentativă de lovitură de stat în 2016. Economiştii spun că apelurile lui Erdogan pentru rate scăzute ale dobânzii au făcut ca inflaţia să urce anul trecut la un maxim al ultimilor 24 de ani –  85%, iar lira să se prăbuşească la o zecime din valoarea sa faţă de dolar în ultimul deceniu.

Sub conducerea lui Erdogan, Turcia şi-a afirmat puterea militară în Orientul Mijlociu şi nu numai, lansând patru incursiuni în Siria, desfăşurând o ofensivă împotriva militanţilor kurzi în interiorul Irakului şi trimiţând sprijin militar în Libia şi Azerbaidjan. De asemenea, Turcia a avut o serie de ciocniri diplomatice cu puterile regionale Arabia Saudită, Egipt, Emiratele Arabe Unite şi Israel, precum şi o confruntare cu Grecia şi Cipru în legătură cu graniţele maritime din estul Mediteranei, până când a schimbat direcţia în urmă cu doi ani şi a căutat o apropiere cu unii dintre rivalii săi. Achiziţionarea de către Erdogan de sisteme ruseşti de apărare aeriană a declanşat sancţiuni americane împotriva Ankarei, în timp ce apropierea sa de preşedintele rus Vladimir Putin i-a determinat pe critici să pună la îndoială angajamentul Turciei faţă de alianţa militară occidentală, NATO. Obiecţiile Ankarei faţă de cererile de aderare la NATO din partea Suediei şi Finlandei au provocat, de asemenea, tensiuni. Cu toate acestea, Turcia a intermediat acordul pentru exporturile de grâu ucrainean pe Marea Neagră, ceea ce subliniază rolul potenţial pe care Erdogan l-ar putea avea în eforturile de a pune capăt războiului din Ucraina. Nu este clar dacă un eventual succesor s-ar bucura de acelaşi profil pe care el şi l-a creat pe scena mondială.

Cele două partide principale de opoziţie, CHP – secularist – şi partidul naţionalist de centru-dreapta IYI, s-au aliat cu patru partide mai mici în cadrul unei platforme care ar inversa multe dintre politicile semnate de Erdogan. Ei s-au angajat să restabilească independenţa băncii centrale şi să schimbe politicile economice neortodoxe ale lui Erdogan. De asemenea, ar urma să desfiinţeze prerogativele executive ale preşedintelui în favoarea sistemului parlamentar anterior şi să trimită înapoi refugiaţii sirieni. Oponenţii lui Erdogan urmăresc să îmbunătăţească relaţiile cu aliaţii occidentali, inclusiv cu Statele Unite, şi să readucă Turcia în programul de avioane de luptă F-35, de la care a fost blocată după ce a cumpărat sisteme ruseşti de apărare antirachetă. Analiştii consideră că politicile promise de opoziţie ar putea stimula investiţiile străine. Erdogan a sprijinit eforturile eşuate de răsturnare a preşedintelui sirian Bashar al-Assad, în timp ce a găzduit cel puţin 3,6 milioane de refugiaţi sirieni care au devenit din ce în ce mai nedoriţi într-o perioadă de dificultăţi economice în Turcia. Opoziţia a reluat planurile lui Erdogan de a deporta o parte dintre refugiaţi în Siria, dar niciunul dintre ei nu a stabilit cum ar putea avea loc acest lucru în siguranţă.

Cele mai recente sondaje arată că Kilicdaroglu îl devansează pe Erdogan, a cărui popularitate a fost afectată de o criză a costului vieţii cauzată de inflaţia galopantă. Imaginea unită prezentată de opoziţie i-a sporit acesteia şansele, spun analiştii. Dar Erdogan este încă în cursă, iar cursa prezidenţială ar putea ajunge la o confruntare între el şi Kilicdaroglu în turul al doilea. Sondajele iniţiale de după cutremurul din 6 februarie au sugerat că Erdogan a reuşit să îşi păstreze în mare parte sprijinul, în ciuda acuzaţiilor că guvernul a reacţionat lent şi a aplicat cu indolenţă reglementările în materie de construcţii, deşi acestea ar fi putut salva vieţi.
Modul în care opoziţia va obţine sprijin în rândul alegătorilor kurzi, care reprezintă 15% din electorat, rămâne esenţial. Partidul Democrat al Poporului (HDP), prokurd, nu face parte din principala alianţă de opoziţie, dar se opune cu înverşunare lui Erdogan, după o represiune a membrilor săi în ultimii ani.

Timp de mai bine de două decenii, preşedintele Tayyip Erdogan a fost stăpânul absolut al tuturor alegerilor din Turcia. În condiţiile în care votul prezidenţial de duminică îl plasează într-o cursă strânsă cu rivalul opoziţiei, Kemal Kilicdaroglu, este greu de crezut că politicianul combativ care a condus Turcia cu tendinţe autoritare îşi va recunoaşte cu graţie înfrângerea şi se retrage în linişte din funcţie, comentează Reuters. Incertitudinea, anxietatea, nerăbdarea şi tensiunea cu privire la ceea ce ar putea aduce rezultatele scrutinului pentru a doua ţară ca mărime din Europa, cu 85 de milioane de locuitori, se simt pe străzi, unde mulţi turci, inclusiv o nouă generaţie de alegători, tânjesc după schimbare. Aceştia au fost afectaţi de o inflaţie paralizantă, de o liră care se prăbuşeşte şi de o scădere bruscă a nivelului de trai, agravată de cutremurul devastator din februarie, care a ucis peste 50.000 de persoane şi a lăsat milioane de oameni fără adăpost. Sondajele de opinie sugerau că Kilicdaroglu are un avantaj, dar că Erdogan ar putea totuşi să învingă, având în vedere baza sa puternică de susţinere în inima devotată a clasei muncitoare din Anatolia. Dar lucrurile s-ar putea precipita şi asta, în defavoarea lui Ergodan.

Cu doar trei zile înainte de alegeri, Muharrem İnce, candidat din opoziţie, a anunţat joi că se retrage din cursa prezidenţială, într-o mişcare surprinzătoare. Retragerea lui İnce ar urma, teoretic, să fie în beneficiul principalului candidat al opoziţiei, Kemal Kılıçdaroğlu, care în prezent se află aproape la egalitate cu Recep Tayyip Erdoğan în sondaje. Ar putea chiar să-i permită lui Kılıçdaroğlu să obţină o victorie categorică în primul tur, scrie POLITICO.

„Mă retrag din cursă. Fac acest lucru pentru patria mea”, a declarat İnce la o conferinţă de presă. Joi dimineaţa, Procuratura din Ankara a anunţat că a deschis o anchetă după ce o înregistrare sexuală în care se presupune că apare İnce a apărut pe reţelele sociale. İnce a negat autenticitatea înregistrării încă de miercuri seara, spunând că videoclipul este „fals” şi că face parte dintr-o „conspiraţie”.

İnce, care într-un sondaj POLITICO se situa în jurul a 2% din intenţiile de vot, a atras alegători de la principalul candidat al opoziţiei, Kemal Kılıçdaroğlu, care este susţinut de o coaliţie de şase partide ce reuneşte formaţiuni de stânga şi de dreapta, unite împotriva lui Erdoğan. Retragerea sa din cursă i-ar putea permite lui Kılıçdaroğlu, care în prezent este cotat cu 49%, să câştige cursa încă din primul tur. Dacă niciunul dintre candidaţi nu obţine peste 50 la sută în primul tur, alegerile vor merge la un tur de scrutin pe 28 mai. La ultimele alegeri prezidenţiale din 2018, Erdoğan l-a învins categoric, din primul tur, pe İnce, care atunci candida din partea principalului partid de opoziţie de centru-stânga, Partidul Republican al Poporului (CHP). Atunci, Erdogan a obţinut 52,6% din voturi. İnce intrase în cursa din acest an în ultimul moment, sub sigla noului său partid, Partidul Patriei, pe care l-a creat în 2021 după ce s-a certat cu şeful CHP, actualul principal contracandidat al lui Erdogan, Kemal Kılıçdaroğlu.

Cei care au urmărit ascensiunea lui Erdogan în ultimele trei decenii susţin că acesta va lupta prin toate mijloacele pentru a păstra puterea şi că ar putea folosi resursele statului în beneficiul său pentru a obţine o victorie sau pentru a contesta orice înfrângere la limită, notează Reuters.

„El va contesta rezultatele dacă acestea nu sunt în favoarea sa şi dacă marja este îngustă, dar nu poate face mare lucru dacă opoziţia obţine o victorie zdrobitoare. El se află în cel mai slab punct al carierei sale politice”, a declarat pentru Reuters editorialistul Kadri Gursel.

Rugat să comenteze o eventuală contestare a rezultatului de către Erdogan, un oficial al Preşedinţiei a declarat pentru Reuters că, în cazul unor nereguli, se face apel la Comisia Electorală, lucru pe care, potrivit acestuia, l-ar putea face şi principalul partid de opoziţie CHP. „Dar dacă alegerile sunt pierdute, a spune că ‘nu va părăsi funcţia’ este complet lipsit de sens şi fără fundament”, a reacţionat purtătorul de cuvânt al lui Ergodan.

Cel mai influent lider de la Mustafa Kemal Ataturk, care a fondat Turcia modernă în urmă cu un secol, Erdogan a acumulat putere în jurul unei preşedinţii executive, a pus botniţă disidenţei, a întemniţat criticii şi opozanţii şi a făcut presiuni asupra presei, sistemului judiciar şi economiei, concediind trei guvernatori ai băncii centrale în decurs de doi ani. El a dat la o parte generali puternici şi a „curăţat” armata, cu procese ale ofiţerilor urmate de o reprimare a disidenţei, demersuri declanşate de o tentativă de lovitură de stat împotriva sa în 2016. El şi Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), cu rădăcini islamiste, au îndepărtat Turcia de la proiectul statului laic al lui Ataturk orientând-o către o agendă cu rădăcini islamiste. Adversarii săi îl descriu ca pe un sultan cu ambiţia de a rivaliza cu Ataturk ca figură istorică.

„A acumulat putere, iar un astfel de sistem nu putea decât să creeze o criză, a creat o criză de management, o criză economică şi o criză de stat”, punctează editorialistul Gursel.

Cu trei zile înainte de vot, un Erdogan combativ era încă prezent pe ecranele televizoarelor şi în campania electorală, trecând în revistă succesele din trecut, prezentând mega-proiecte în domeniul apărării, al gazelor şi al industriei.

„Ceea ce îl motivează este puterea, sentimentul că are o misiune. Vrea să rivalizeze cu Ataturk”, confirmă şi Sinan Ulgen, director al grupului de reflecţie EDAM din Istanbul.

Majoritatea economiştilor atribuie inflaţia galopantă, care a atins 85% anul trecut, şi o criză financiară prelungită politicilor incorecte şi managementului defectuos al lui Erdogan. Ei spun că politica sa economică, cu rate scăzute ale dobânzii, nu se va inversa nici dacă va câştiga. Prăbuşirea economiei şi ceea ce unii critici au considerat a fi un răspuns nepăsător la cutremur au afectat însă liniştea electorală a lui Erdogan, mai ales după ce mulţi au fost revoltaţi că unii constructori din zonele cele mai afectate de seism au fost „amnistiaţi” deşi nu respectaseră normele de construcţie, ceea ce a sporit vulnerabilitatea clădirilor la cutremure.

„Erdogan a ajuns la putere pe fondul unei crize economice şi al unui cutremur dezastruos şi va pleca la fel”, a declarat Gursel, referindu-se la inflaţia galopantă din anii 1990, după un cutremur masiv din 1999 în apropiere de Istanbul.

Analiştii subliniază că, din punct de vedere istoric, inflaţia şi crizele economice au dus la căderea fiecărui guvern turc care a fost considerat responsabil pentru gestionarea defectuoasă a afacerilor statului.

„Economia este cea care i-a pierdut popularitatea”, a spus Ulgen. „A devenit o economie care nu funcţionează după principii libere şi corecte, ci după interese personale”, arată analistul.

Din cauza devalorizării monedei, mulţi turci se chinuie să-şi plătească mâncarea, şcolile şi chiria, salariile lunare minime ale muncitorilor ajungând la echivalentul a 436 de dolari.

Când Erdogan a venit la putere în 2003, Turcia se afla pe calea unei reveniri economice şi părea o poveste de succes incredibilă şi invidiată de vecinii săi. Omul însuşi, fiu al unui căpitan de vas, este un politician instinctiv şi carismatic care electrizează campania electorală datorită unei legături naturale cu masele admirative din întreaga Anatolie. Susţinătorii şi chiar şi criticii îl creditează pe Erdogan şi echipa sa pentru primele realizări: îmbunătăţirea vieţii celor săraci prin furnizarea de electricitate şi apă, creşterea venitului pe cap de locuitor, împărţirea resurselor, asistenţă medicală, construirea de noi şcoli, clinici, drumuri, poduri şi aeroporturi. Susţinătorii şi chiar şi criticii liberali spun că Erdogan şi-a lăsat amprenta şi prin creşterea profilului Turciei ca putere regională şi prin ridicarea interdicţiei de a purta vălul, ceea ce a permis femeilor conservatoare să lucreze în sectorul public şi să urmeze liber cursurile universitare. Dar, pentru critici, el a creat totodată o nouă clasă de oligarhi corupţi, „Tigrii din Anatolia” – antreprenori şi magnaţi din domeniul construcţiilor cu interese personale, care au înlocuit conglomeratele tradiţionale din tabăra secularistă.

În urma triumfurilor electorale succesive, toleranţa lui Erdogan faţă de orice sfidare a puterii sale s-a erodat, iar alunecarea spre un regim autocratic a devenit tot mai flagrantă. El a golit de conţinut organele esenţiale ale statului. Aliaţi apropiaţi de odinioară s-au alăturat opoziţiei. Votul de duminică s-ar putea dovedi un punct de cotitură. O înfrângere a lui Erdogan ar putea duce Turcia înapoi la trecutul său mai laic şi mai democratic, pe care Kilicdaroglu a promis să îl reînvie prin eliberarea instituţiilor de sub controlul statului. O victorie a lui Erdogan, spun criticii, ar putea anunţa o şi mai mare reprimare a duşmanilor politici şi a instituţiilor independente rămase.

Asli Aydintasbas, de la Brookings Institution, atrage atenţia că votul nu se referă doar la democraţie, ci şi la posibilitatea ca Turcia să revină la o guvernare bazată pe reguli pentru toţi cetăţenii. „Există sentimentul că totul depinde de capriciile unei singure persoane – că toate deciziile sunt luate de preşedintele Erdogan, de la lucruri mărunte până la chestiuni de stat. Iar oamenii, chiar şi cei care îl iubesc, au ajuns să vadă acest lucru ca pe un pericol pentru guvernare”, a spus ea. „Indiferent dacă va câştiga greu sau nu, simt că era Erdogan s-a încheiat. Societatea turcă este pregătită să meargă mai departe”, punctează experta.

Kemal Kilicdaroglu, omul care l-ar putea învinge pe Erdogan

Blocat în umbra lui Recep Tayyip Erdogan de-a lungul întregii sale cariere, liderul opoziţiei Kemal Kilicdaroglu crede că a venit timpul să pună Turcia pe un nou drum şi să anuleze o mare parte din moştenirea celui care domină politica turcă de aproape două decenii, relatează Reuters, potrivit news.ro. O alianţă formată din şase partide de opoziţie l-a desemnat pe fostul funcţionar public, serios şi uneori combativ, drept candidatul său pentru a-l înfrunta pe Erdogan la alegerile din 14 mai, considerate poate cele mai importante din istoria modernă a ţării.

Sondajele de opinie arată, în general, că Kilicdaroglu, în vârstă de 74 de ani, are un avantaj şi este chiar posibil să câştige, poate chiar din primul tur, după o campanie incluzivă în care a promis soluţii la criza costului vieţii, principalul factor care a erodat popularitatea preşedintelui în ultimii ani. Kilicdaroglu a promis o revenire la politicile economice corecte şi la sistemul parlamentar de guvernare, precum şi la independenţa sistemului judiciar despre care criticii spun că Erdogan l-a folosit pentru a reprima disidenţa. De asemenea, Kilicdaroglu propune relaţii ceva mai calde cu Occidentul.

Planul de redresare al opoziţiei vizează reducerea inflaţiei, care a atins 85% anul trecut, chiar dacă se aşteaptă să aducă turbulenţe în continuare pe piaţa financiară şi, eventual, să provoace o ultimă cădere dintr-o serie de prăbuşiri ale monedei naţionale. „Ştiu că oamenii se luptă ca să se descurce. Cunosc costul vieţii şi lipsa de speranţă a tinerilor”, a declarat Kilicdaroglu la un miting electoral. „A venit timpul pentru schimbare. Este nevoie de un nou spirit şi de o nouă înţelegere”, spune principalul contracandidat al lui Erdogan.

Criticii spun că Kilicdaroglu – dispreţuit de Erdogan după ce a suferit înfrângeri electorale repetate în calitate de preşedinte al Partidului Republican al Poporului (CHP) – nu are puterea adversarului său de a mobiliza publicul şi nu reuşeşte să ofere o viziune clară pentru o eră post-Erdogan. El încearcă să se bazeze pe triumful opoziţiei din 2019, când CHP a învins Partidul AK al lui Erdogan la Istanbul şi în alte oraşe mari, în alegerile locale, datorită sprijinului din partea alegătorilor din alte partide de opoziţie. Chiar dacă va învinge, Kilicdaroglu se confruntă cu provocări pentru a menţine unită o alianţă de opoziţie care include naţionalişti, islamişti, laici şi liberali. Alegerea sa drept candidat a venit după o dispută de 72 de ore în care lidera celui de-al doilea partid ca mărime, Meral Aksener de la IYI, s-a dat la o parte în cele din urmă.

Kilicdaroglu „prezintă o imagine total opusă faţă de Erdogan, care este o figură polarizantă şi un luptător care îşi consolidează baza de alegători”, spune Birol Baskan, autor şi analist politic stabilit în Turcia. „Kilicdaroglu pare în mai mare măsură un bărbat de stat, încercând să unifice şi să ajungă la cei care nu votează pentru ei. Aceasta este magia lui şi este foarte greu de făcut în Turcia”, explică analistul. „Nu sunt sigur că va câştiga, dar el, Kilicdaroglu, este omul potrivit la momentul potrivit”, consideră Baskan.

Sondajele de opinie sugerează un scrutin prezidenţial şi parlamentar strâns, care va decide nu doar cine conduce Turcia, ci şi ce rol poate juca pentru a atenua conflictul din Ucraina şi Orientul Mijlociu. Mulţi se întreabă dacă Kilicdaroglu îl poate învinge pe Erdogan, cel mai longeviv lider al ţării, a cărui carismă de campanie a contribuit la obţinerea a peste o duzină de victorii electorale. Dar analiştii spun că Erdogan este mai aproape ca niciodată de înfrângere, în ciuda acaparării presei, a instanţelor şi a cheltuielilor publice record ale guvernului pentru ajutor social înainte de vot. Opoziţia a subliniat faptul că iniţiativa lui Erdogan de a reduce ratele dobânzilor a declanşat criza inflaţionistă care a devastat bugetele gospodăriilor. Guvernul spune că politica sa a stimulat exporturile şi investiţiile ca parte a unui program de întărire a lirei.

Înainte de a intra în politică, Kilicdaroglu a lucrat în Ministerul de Finanţe şi apoi a prezidat Instituţia de Asigurări Sociale a Turciei în cea mai mare parte a anilor 1990. În discursuri, Erdogan denigrează frecvent performanţele sale în aceste roluri. Fost economist, Kilicdaroglu a devenit deputat în 2002, când AKP-ul lui Erdogan a ajuns pentru prima dată la putere. Kilicdaroglu reprezenta CHP, partidul de centru-stânga înfiinţat chiar de fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Ataturk, care s-a luptat să ajungă dincolo de bazele sale laice, către conservatori. Kilicdaroglu a vorbit în ultimii ani despre dorinţa de a vindeca vechile răni ale confruntării cu musulmanii devotaţi şi cu kurzii. El s-a distins ca un luptător împotriva corupţiei din cadrul propriului partid CHP, apărând la televizor pentru a denunţa dosare ce au dus la demisii de profil înalt. La un an după ce a pierdut candidatura la Primăria din Istanbul, Kliicdaroglu a fost ales lider al partidului, în 2010, fără a avea opoziţie. La acea convenţie a partidului, un cântec de campanie a răsunat într-o sală arhiplină, descriindu-l drept un om „curat şi cinstit”. Purtând o cămaşă cu dungi şi un sacou negru, Kilicdaroglu le-a spus susţinătorilor: „Venim să protejăm drepturile celor săraci, ale celor oprimaţi, ale muncitorilor şi ale celor care trudesc”.

Alegerea sa a alimentat speranţele partidului pentru un nou început, dar de atunci sprijinul pentru CHP nu a reuşit să depăşească 25% din electorat. Partidul AK al lui Erdogan a obţinut 43% la ultimele alegeri parlamentare din 2018. Cu toate acestea, unii consideră că Kilicdaroglu a reformat în linişte partidul şi a înlăturat „kemaliştii” care îmbrăţişau o versiune rigidă a ideilor lui Ataturk. În acelaşi timp, el a promovat membri consideraţi mai apropiaţi de valorile social-democrate europene. Criticii spun că nu a reuşit să aducă flexibilitate unui CHP static, dar, în cele din urmă, s-a impus drept candidat la preşedinţie în faţa altora, deşi aceştia obţinuseră rezultate mai bune în confruntările directe cu Erdogan.

Născut în provincia estică Tunceli, Kilicdaroglu este un Alevi, un grup minoritar care urmează o credinţă ce se inspiră din tradiţiile musulmane şiite, sufite şi populare anatoliene. Luna trecută, el a recunoscut în mod deschis acest lucru pe reţelele sociale, încercând să atenueze orice atac politic, având în vedere că alevii, prin credinţa lor, intră în contradicţie cu majoritatea musulmană sunnită a ţării. Poreclit de presa turcă „Gandhi Kemal” din cauza unei asemănări aparente cu liderul indian, el a captat atenţia publicului în 2017, când a lansat „Marşul pentru justiţie”, întins pe 450 km, de la Ankara la Istanbul, în urma arestării unui deputat CHP.

În campania electorală, în oraşul Van, cu populaţie majoritar kurdă, mii de oameni s-au adunat pentru Kilicdaroglu, care a primit sprijinul marelui Partid Democrat al Poporului, prokurd, chiar dacă acesta nu face parte din principala alianţă a opoziţiei.

„N-am fost la alegerile din 2018, dar de data aceasta voi vota pentru Kemal Kilicdaroglu. Ascensiunea islamiştilor radicali mă motivează”, a declarat Faruk Yasar, în vârstă de 27 de ani, un tehnician kurd din provincia sud-estică Batman.

Kemal Kilicdaroglu a declarat vineri că partidul său are dovezi concrete despre implicare Rusiei în difuzarea de conţinut online „deep fake” înaintea alegerilor prezidenţiale de duminică. Într-un interviu acordat Reuters, el a spus că este inacceptabil ca Rusia să intervină în afacerile interne ale Turciei, dar a adăugat că, dacă va deveni preşedinte, va menţine bunele relaţii ale Ankarei cu Moscova.

Turcia, membră NATO, depinde în mare măsură de importurile de energie, iar Rusia este cel mai mare furnizor al său. Săptămâna aceasta, două surse au declarat pentru Reuters că Ankara a amânat până în 2024 plata către Rusia a unei facturi de 600 de milioane de dolari pentru gaze naturale, ceea ce subliniază amploarea relaţiilor – consolidate sub Erdogan – cu preşedintele rus Vladimir Putin. Întrebat de ce a scris, joi, pe Twitter că Rusia este responsabilă pentru conţinutul online fals – o mişcare îndrăzneaţă din partea lui Kilicdaroglu -, liderul opoziţiei a răspuns: „Dacă nu aş fi avut (dovezi concrete), nu aş fi scris pe Twitter”.

Partidul său nu a contactat Ambasada Rusiei pe această temă, iar el nu a dat detalii despre ce conţinut online este vorba.

„Considerăm că este inacceptabil ca o altă ţară să intervină în procesul electoral din Turcia în favoarea unui partid politic. Am vrut ca întreaga lume să fie conştientă de acest lucru, de aceea am făcut acest apel în mod deschis printr-un tweet”, a declarat Kilicdaroglu în interviu.

Un candidat prezidenţial din partea unui partid mai mic, Muharrem Ince – fost rival al lui Kilicdaroglu în cadrul partidului CHP –  s-a retras joi din cursa electorală, invocând un fals realizat online care i-a adus prejudicii de imagine. Şi el a dat puţine detalii. Rusia a mai fost acuzată în trecut de ingerinţă în alegerile străine, inclusiv în Statele Unite, lucru pe care Moscova îl neagă. Kremlinul a negat amestecul în alegerile din Turcia. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că persoanele care i-au transmis astfel de acuzaţii lui Kilicdaroglu sunt mincinoase şi că Rusia preţuieşte enorm legăturile sale cu Turcia.

Fost funcţionar public, în vârstă de 74 de ani, Kilicdaroglu a confirmat în interviul pentru Reuters că Turcia, care are legături comerciale, economice şi turistice strânse cu Rusia, va urmări un echilibru fin în relaţiile cu Moscova. „Nu dorim să ne rupem relaţiile de prietenie, dar nu vom permite interferenţe în problemele noastre interne”, a declarat el.

Kilicdaroglu a mai spus că va face presiuni pentru o altă iniţiativă de pace între Rusia şi Ucraina, după o încercare eşuată a lui Erdogan în 2022. Cu toate acestea, a adăugat el, „ar trebui să spunem clar că nu considerăm că este corect ca o ţară să ocupe o altă ţară”.

Turcia face un exerciţiu de echilibru diplomatic de când Rusia a invadat Ucraina. Ankara se opune sancţiunilor occidentale împotriva Rusiei şi are legături strânse atât cu Moscova, cât şi cu Kievul, vecinii săi de la Marea Neagră. Turcia a trimis drone militare pentru a ajuta Ucraina. Întrebat dacă va susţine extinderea NATO dacă va fi ales preşedinte, el a răspuns: „Bineînţeles”, fără să detalieze. „Ne vom menţine relaţiile cu NATO în acelaşi cadru ca şi în trecut„, a adăugat Kilicdaroglu, în condiţiile în care Suedia încă aşteaptă ratificarea candidaturii la NATO din partea Ankarei. Turcia, spune Kilicdaroglu, va urmări o politică externă orientată spre pace, care să acorde prioritate interesului său naţional şi să acţioneze în conformitate cu lumea modernă.

Kilicdaroglu susţine că aprecierea înregistrată joi pe bursă de activele turceşti indică faptul că pieţele cred că alianţa sa de opoziţie va câştiga scrutinul de duminică. Joi, principalul indice bursier al Turciei a închis cu aproape 7,9% mai sus, în timp ce swapurile pe riscul de credit au scăzut. Alegerile pun faţă în faţă viziunea lui Erdogan privind o economie puternic gestionată, care a înregistrat o inflaţie galopantă şi o lira în cădere liberă, şi promisiunea lui Kilicdaroglu de a reveni la o politică economică de piaţă liberă. „Vedem deja că există o uşurare în interiorul şi în afara ţării, deoarece a devenit clar că voi fi ales preşedinte”, a declarat Kilicdaroglu, adăugând că pieţele au încredere că alianţa sa va guverna prin politici raţionale.

„Acest lucru dă o mare încredere cercurilor financiare interne şi externe. (Mişcările pieţei de joi) au fost primii paşi ai acestei încrederi. De asemenea, costurile de împrumut ale Turciei vor scădea”, susţine Kilicdaroglu.

„Trebuie să numim în fruntea băncii centrale pe cineva în care cercurile financiare au încredere. Acesta este primul lucru pe care îl vor vedea investitorii străini. În plus, vom asigura independenţa băncii centrale” – promite contracandidatul lui Erdogan.

Momentele de reper ale carierei lui Erdogan

Cu un mandat de două decenii în joc, preşedintele turc Tayyip Erdogan şi-a scos toţi aşii din mânecă în campania electorală, însă cu toate acestea, se luptă pentru a supravieţui celui mai dur test politic de până acum şi pentru a-şi proteja moştenirea de o opoziţie întărită, relatează Reuters, potrivit news.ro. Recep Tayyip Erdogan, fiul unui căpitan de vas, s-a confruntat cu furtuni politice puternice înainte de alegerile din 14 mai: deja învinovăţit pentru criza economică din ţară, un cutremur devastator, în februarie, a făcut ca guvernul său să fie acuzat pentru reacţia lentă şi pentru aplicarea laxă a normelor de construcţie care ar fi putut salva vieţi.

În timp ce sondajele arată o cursă strânsă sau chiar un avantaj pentru contracandidatul opoziţiei, criticii au făcut paralele cu circumstanţele care au adus la putere în 2002 partidul său, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), cu rădăcini islamiste, în cadrul unor alegeri marcate, şi atunci, de inflaţie ridicată şi turbulenţe economice. Oponenţii săi au promis să desfiinţeze multe dintre schimbările pe care Erdogan le-a făcut în Turcia, pe care a încercat să o modeleze în funcţie de viziunea sa de societate pioasă şi conservatoare şi de actor regional asertiv. Mizele ridicate nu reprezintă ceva nou pentru un lider care a executat cândva o pedeapsă cu închisoarea – pentru că a recitat un poem religios – şi a supravieţuit unei tentative de lovitură de stat militară în 2016, când soldaţi rebeli au atacat parlamentul şi au ucis 250 de persoane.

Cu o miză atât de mare în scrutinul prezidenţial şi parlamentar, veteranul politicii turce, care are la activ mai mult de o duzină de victorii electorale, şi-a contracarat criticii într-un mod tipic combativ. Acuzând opoziţia că urmăreşte să obţină avantaje de pe urma unei catastrofe, Erdogan a efectuat mai multe vizite în zona cutremurului în urma căruia au murit peste 50 000 de persoane, promiţând o reconstrucţie rapidă şi pedepsirea constructorilor care au ocolit normele de construcţie. Ergodan şi-a presărat campania electorală cu celebrări fastuoase ale unor evenimente industriale importante, inclusiv lansarea primei maşini electrice din Turcia şi inaugurarea primei sale nave de asalt amfibiu, construită la Istanbul pentru a transporta drone fabricate în Turcia. De asemenea, Erdogan a pornit prima livrare de gaze naturale din Turcia extrasă dintr-un perimetru din Marea Neagră, promiţând aprovizionarea gratuită a gospodăriilor, şi a inaugurat prima centrală nucleară în cadrul unei ceremonii la care a participat prin videconferinţă împreună cu preşedintele Vladimir Putin. S-a bucurat de o amplă acoperire din partea presei mainstream, în timp ce presa de stat a acordat o atenţie redusă principalului său contracandidat, Kemal Kilicdaroglu, ceea ce a determinat acuzaţii din partea opoziţiei cu privire la un teren de joc inechitabil.

Atacurile sale împotriva principalei alianţe de opoziţie au inclus acuzaţii de sprijin din partea Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care a dus o luptă de insurecţie din anii 1980, în care au fost ucise peste 40 000 de persoane. Kilicdaroglu, care este susţinut de Partidul Democrat al Poporului (HDP), pro-kurd, a răspuns apărând drepturile kurzilor şi l-a acuzat pe Erdogan că „tratează milioane de kurzi drept terorişti”. Încercând să îşi consolideze atractivitatea în rândul alegătorilor conservatori, Erdogan a vorbit, de asemenea, împotriva homosexualităţii, descriind drepturile LGBT drept un concept „deviant” pe care l-ar combate.

Sondajele de opinie sugerează că votul ar putea ajunge la un al doilea tur, iar unele îl arată chiar pe Erdogan în urmă. Acest lucru arată profunzimea unei crize a costului vieţii declanşate de politicile sale economice neortodoxe. Demersul autorităţilor de a reduce ratele dobânzilor în faţa inflaţiei galopante a urmărit să stimuleze creşterea economică, dar a prăbuşit moneda naţională la sfârşitul anului 2021 şi a agravat inflaţia. În ciuda indiciilor că partidul său ar putea reveni totuşi la politici mai adecvate, Erdogan a subliniat luna trecută că ratele dobânzilor vor scădea atât timp cât va fi la putere şi că inflaţia va scădea odată cu acestea.
Economia a fost unul dintre principalele atuuri ale lui Erdogan în primul deceniu de guvernare, când Turcia s-a bucurat de un boom prelungit, cu drumuri, spitale şi şcoli noi şi creşterea nivelului de trai pentru cei 85 de milioane de locuitori.

„Dacă va pierde, asta îi va afecta imaginea. Dar oamenii care îl iubesc nu vor renunţa foarte uşor la el”, spune Seda Demiralp, director al Departamentului de Relaţii Internaţionale de la Universitatea Isik din Istanbul.

Preşedintele Erdogan s-a ridicat din rădăcini modeste, copilărind într-un cartier sărac din Istanbul, unde a urmat cursurile unei şcoli profesionale islamice. A intrat în politică în calitate de lider al filialei de tineret a unui partid local. După ce a fost primar al Istanbulului, a păşit pe scena naţională ca şef al AKP, devenind prim-ministru în 2003. AKP-ul său a îmblânzit armata turcă, care răsturnase patru guverne din 1960 încoace, iar în 2005 a început discuţiile pentru a materializa o ambiţie de decenii: aderarea la Uniunea Europeană – un proces care ulterior s-a oprit brusc. Iniţial, aliaţii occidentali au văzut în Turcia lui Erdogan un amestec vibrant de islam şi democraţie care ar putea fi un model pentru statele din Orientul Mijlociu ce se luptau să se debaraseze de autocraţie şi stagnare. Dar dorinţa sa de a exercita un control sporit a polarizat ţara şi a alarmat partenerii internaţionali.

Susţinătorii înfocaţi au văzut în el o recompensă justă pentru un lider care a readus învăţăturile islamiste în centrul vieţii publice şi a susţinut clasele muncitoare pioase. Opozanţii au reclamat însă un salt în autoritarism al unui lider dependent de putere. După tentativa de lovitură de stat, autorităţile au lansat o campanie de represiune, încarcerând peste 77.000 de persoane în aşteptarea procesului şi concediind sau suspendând 150.000 de angajaţi din funcţii de stat. Grupurile de apărare a drepturilor presei spun că Turcia a devenit, pentru o perioadă, cea mai mare închisoare de jurnalişti din lume. Guvernul lui Erdogan susţine că epurarea a fost justificată de ameninţările venite din partea susţinătorilor loviturii de stat, precum şi din partea Statului Islamic şi a PKK.

Acasă, un nou complex vast a devenit palat prezidenţial, la marginea Ankarei, un semn izbitor al noilor sale puteri, în timp ce în străinătate, Turcia a devenit din ce în ce mai asertivă, intervenind în Siria, Irak şi Libia, unde adesea a desfăşurat drone militare de fabricaţie turcă ca o forţă decisivă. Aceleaşi dronele au ajutat, de asemenea, Ucraina să se apere împotriva invaziei ruseşti. Intervenţiile sale externe i-au adus însă puţini aliaţi şi, confruntat cu o economie în dificultate, pe măsură ce se aproapiau alegerile, Erdogan a căutat o apropiere de rivalii din regiune.

Preşedintele Tayyip Erdogan speră să-şi prelungească domnia într-un al treilea deceniu odată cu alegerile din 14 mai, dar se confruntă cu cel mai greu test de până acum la urne, popularitatea sa fiind afectată de criza costului vieţii determinată de o inflaţie galopantă. Este însă un politician care a adus schimbări semnificative în Turcia, orientând societatea tradiţional laică, lăsată de preşedintele fondator Kemal Ataturk, către viziunea sa islamistă şi transformând ţara într-o putere militară regională.

Iată câteva repere ale carierei sale politice:

Martie 1994: Erdogan este ales primar al Istanbulului ca membru al Partidului Bunăstării, condus de politicianul islamist Necmettin Erbakan.

Aprilie 1998: Erdogan demisionează din funcţia de primar după ce un tribunal îl condamnă la închisoare pentru instigare la discriminare religioasă din cauza unui poem pe care l-a recitat în 1997, când a comparat moscheile cu barăcile militare, minaretele cu baionetele şi credincioşii cu o armată. A fost încarcerat din martie 1999 până în iulie 1999.

August 2001: Înfiinţează Partidul Justiţiei şi Dezvoltării – sau Partidul AK (AKP) – şi este ales preşedinte.

Noiembrie 2002: AKP câştigă alegerile cu aproape 35% din voturi, în urma celei mai grave crize economice din anii ’70 încoace, promiţând să pună capăt managementului defectuos şi recesiunii din trecut. Lui Erdogan i se interzisese din punct de vedere legal să ocupe funcţia de prim-ministru sau să facă parte din parlament din cauza condamnării sale anterioare – dar această decizie este anulată în decembrie.

Mai 2003: Erdogan devine prim-ministru, începând un deceniu de boom economic şi de creştere a nivelului de trai, determinate de o explozie a infrastructurii şi de investiţiile străine. În primele zile, Erdogan face turnee în Europa şi în Statele Unite pentru a-şi promova politicile şi pentru a susţine candidatura Turciei la aderarea la Uniunea Europeană.

Octombrie 2007: În cadrul unui referendum, turcii aprobă modificări constituţionale care să permită ca preşedintele – care la acea vreme avea un rol în mare măsură simbolic – să fie ales prin vot direct, şi nu de către parlament.

Februarie 2008: Parlamentul adoptă un amendament elaborat de AKP şi de Partidul Mişcării Naţionaliste (MHP) care ridică interdicţia de a purta eşarfe pe cap în campusurile universitare.

În luna următoare, Curtea Constituţională examinează un caz privind separarea religiei de stat şi se pronunţă, la limită, împotriva desfiinţării AKP şi a interzicerii lui Erdogan şi a altor zeci de membri ai partidului din viaţa politică timp de cinci ani.

Septembrie 2010: În cadrul unui alt referendum, turcii aprobă amendamentele juridice şi economice susţinute de Erdogan, menite să alinieze Constituţia la standardele UE, chiar şi în condiţiile în care candidatura Turciei la aderarea la UE stagna din cauza unor probleme precum insula divizată Cipru, invadată de Turcia în 1974.

Mai 2013: Protestele împotriva planurilor lui Erdogan de reamenajare a parcului Gezi din Istanbul se transformă în demonstraţii fără precedent la nivel naţional împotriva a ceea ce criticii consideră a fi autoritarismul lui Erdogan. Erdogan îi descrie pe protestatari drept huligani şi vandali.

Decembrie 2013: Erdogan se confruntă cu o amplă anchetă de corupţie care implică înalţi funcţionari, membri ai cabinetului şi şeful unei bănci de stat. El o numeşte o „lovitură de stat judiciară” organizată de Fethullah Gulen, un cleric musulman stabilit în SUA, fost aliat al său înainte ca lupta pentru putere să-i ducă la despărţire.

August 2014: Fiindu-i interzis de regulamentele AKP să candideze pentru un al patrulea mandat consecutiv de prim-ministru, Erdogan câştigă în august primele alegeri prezidenţiale din Turcia şi începe să ceară o nouă Constituţie pentru a spori puterile şefului statului.

Iunie 2015: În premieră, AKP nu reuşeşte să obţină o majoritate parlamentară în alegeri. Dar, după ce partidele nu reuşesc să formeze o coaliţie, recuperează majoritatea în alegerile anticipate din noiembrie.

Iulie 2016: Soldaţi rebeli rechiziţionează tancuri şi elicoptere, atacă clădiri de stat şi Parlamentul şi ucid peste 250 de persoane într-o tentativă eşuată de lovitură de stat. Erdogan supravieţuieşte şi spune că mişcarea a fost orchestrată de reţeaua lui Gulen. Instituie starea de urgenţă şi procedează la arestări pe scară largă a presupuşilor membri ai reţelei din armată şi din sectorul public, dar şi privat. Ulterior, grupurile pentru drepturile omului şi aliaţii occidentali îşi exprimă îngrijorarea că Erdogan a folosit tentativa de lovitură de stat ca pretext pentru a înăbuşi disidenţa.

August 2016: Erdogan autorizează o ofensivă militară majoră în Siria – prima mare incursiune a Turciei într-o altă ţară din ultimele decenii – marcând prima dintre cele patru operaţiuni transfrontaliere.

Aprilie 2017: Un referendum aprobă un sistem prezidenţial executiv, acordând puteri considerabile Preşedinţiei. Erdogan făcuse o campanie intensă pentru aceste schimbări care ar atenua ceea ce el numea piedici în democraţiile parlamentare.

Iunie 2018: Erdogan câştigă alegerile prezidenţiale anticipate. AKP şi aliaţii lor naţionalişti MHP obţin o majoritate parlamentară.

August 2018: Începe o serie de crize economice şi de deprecieri puternice ale lirei, cu o criză monetară declanşată de tensiuni sporite cu Statele Unite şi alte ţări occidentale, precum şi de preocupările legate de opiniile economice nerecomandate ale lui Erdogan şi de influenţa acestuia asupra politicii monetare.

Martie 2019: Alegerile municipale la nivel naţional îi aduc prima înfrângere electorală a lui Erdogan în aproape două decenii. Candidaţii din alianţa de opoziţie formată din Partidul Republican al Poporului (CHP) şi Partidul IYI înving candidaţii AKP la primării în oraşe precum Ankara şi Istanbul.

Noiembrie 2019: Pe fondul tulburărilor din Libia, Turcia semnează două acorduri cu guvernul de la Tripoli privind frontierele maritime şi cooperarea militară. Rolul Turciei – trimiterea de consilieri militari, instructori şi luptători sirieni – a împiedicat forţele estice să captureze capitala.

Februarie 2020: Turcia şi Rusia ajung în pragul unei confruntări după ce zeci de soldaţi turci sunt ucişi în atacuri aeriene în regiunea siriană Idlib.

Supărată pe ceea ce consideră a fi o lipsă de sprijin occidental şi temându-se de un nou val de refugiaţi sirieni, Ankara afirmă că nu îi va mai opri pe aceştia să încerce să ajungă în Europa, în pofida unui acord din 2016 prin care Turcia se angaja să păstreze migranţii pe teritoriul său.

Decembrie 2020: Statele Unite impun sancţiuni Turciei şi industriei sale de apărare din cauza achiziţionării de către Ankara a sistemelor ruseşti de apărare antiaeriană S-400, împingând legăturile bilaterale la un nou nivel minim.

2021: Turcia începe să-şi repare legăturile regionale tensionate, inclusiv cu Armenia, Israel, Egipt, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. De asemenea, îşi intensifică vânzările de drone sofisticate către Ucraina, Polonia şi alte ţări.

Decembrie 2021: Economia suferă o criză valutară şi mai profundă în urma unei serii de reduceri neortodoxe ale ratei dobânzii. Lira atinge minime istorice, inflaţia urcă la cele mai ridicate niveluri din timpul guvernării lui Erdogan, iar popularitatea acestuia se prăbuşeşte.

Iulie 2022: Medierea turcă, alături de Naţiunile Unite, ajută la obţinerea unui acord care permite Ucrainei reluarea exporturilor de cereale pe mare, la cinci luni după ce începusr invazia Rusiei. Rolul lui Erdogan este considerat crucial datorită relaţiei sale cu preşedintele rus Vladimir Putin.

Februarie 2023: Turcia este lovită de cel mai grav cutremur din istoria sa modernă, cu peste 50.000 de morţi în sud-estul ţării. Locuitorii din zona calamitată se plâng de reacţia lentă a autorităţilor, în special în primele zile, ceea ce provoacă critici la adresa guvernului. Erdogan recunoaşte că răspunsul ar fi putut fi mai rapid şi a cerut „iertare oamenilor pentru deficienţele apărute în primele zile ale cutremurului”.