Simbolul rezistenței anticomuniste, Gogu Puiu, evocat la Constanţa. Mărturisiri nemaiauzite din iadul comunist!

Într-o Românie tot mai zbuciumată, uităm de multe ori de înaintaşii noştri, care au plătit chiar cu preţul vieţii pentru idealuri şi principii. Unul dintre aceştia este GOGU PUIU, unul din simbolurile rezistenței anticomuniste. La începutul acestui an s-au împlinit 100 de ani de la naşterea acestui erou, a cărui poveste a devenit legendă. În amintirea sa și a luptei pe care a dus-o, Asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei” și Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu” au adus, vineri, la Constanța, un omagiu lui Gogu Puiu și luptătorilor săi, numiți „Haiducii Dobrogei”. Evenimentul de comemorare a Haiducilor Dobrogei a fost marcat de prezența președintelui Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu”, Florin Dobrescu, a președintelui Asociației „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, Elena Puiu (nepoata lui Gogu Puiu) alături de președintele de onoare, Zoe Rădulescu (fiica lui Gogu Puiu, născută în închisorile comuniste) și prezența fostului deținut politic George Cușa, unul dintre ultimii deținuți de la „experimentul Pitești”.

Florin Dobrescu a declarat, cu această ocazie, că luna martie are o semnificaţie deosebită pentru luptătorii anticomuniști din Dobrogea.

„În 1950, mai exact în 9 martie, în apropiere de Babadag, în locul numit Grota Haiducilor, a avut loc una dintre cele mai teribile lupte din perioada rezistenţei armate anticomuniste, cu acel prilej fiind nimicit o parte din grupul cel mai puternic al structurii de rezistenţă „Haiducii Dobrogei“. Unul din fraţii Fudulea (partizani anticomuniști), Dumitru,  a şi murit în luptă, iar celălalt a fost capturat, iar după mai multă vreme avea să fie condamnat la moarte şi, ulterior, executat. Cu acel prilej, au căzut în mâinile Securităţii o parte dintre cei mai buni fii ai acestui pământ, oameni care, la cumpăna secolului trecut, atunci când ţara noastră a fost ocupată pentru o lungă perioadă de trupele sovietice, în pofida situaţiei politice interne şi în pofida acelor momente terifiante din punct de vedere al atrocităţilor care se petreceau pe întreg cuprinsul ţării, au îndrăznit să ia arma în mână şi să se opună, sperând într-un ajutor al occidentului. În cadrul organizaţiei „Haiducii Dobrogei“, alături de români, coloana vertebrală a acestei organizaţii a costituit-o comunitatea aromână…Dacă pentru putătorii anticomunişti a fost un drum al Golgotei în calea spre execuţie ori lagăre de exterminare, pentru urmaşii lor a fost un alt drum al Golgotei“.

Nepoata lui Gogu Puiu: „Este esenţial să nu lăsăm să piară memoria acestor eroi, demnă de filme hollywoodiene“

În amintirea bunicului său, pe care nu l-a cunoscut nicodată a vorbit şi nepoata eroului Gogu Puiu, Elena Puiu.

„Bunicul meu matern a fost unul dintre conducătorii rezistenţei anticomuniste din Dobrogea. El a intrat în ţară în 1947 cu o misiune din partea serviciilor secrete americane şi franceze, care prevedeau o nouă confruntare între est şi vest. Într-un timp etraordinar de scurt, în aproximativ un an, conform documentelor securităţii, bunicul meu a strâns aproximativ 10.000 de luptători înarmaţi, dar, din cauza reliefului total neprielinc mişcarea de rezstenţă a fost decimată de trupele de securitate. În 1951 -1952 au fost asasinaţi ultimii membri ai acestei grupări. Evocăm mişcarea „Haiducii Dobrogei”, aceşti oameni care au înţeles să lupte împotriva puterilor străine ce voiau să vitregească poporul român de credinţa strămoşească şi au înţeles, chiar dacă şansele erau minime, să ia armele în mâini şi să se ascundă în păduri şi să lupte. Trăim vremuri în care se duc atacuri tot mai puternice şi mai dese împotriva valorilor noatre naţionale. Din acest motiv, consider că este esenţială să nu lăsăm să piară memoria acestor eroi, să o aducm în faţa oamenilor, să facem cunoscută această istorie demnă de filme hollywoodiene, pentru că aceşti oameni pot constitui valorile unor tineri. 

CITEȘTE ȘI:

LEGENDA eroului dobrogean Gogu Puiu, evocată la Constanța. „Îi mărturisim pe acești oameni, cu atât mai mult cu cât România de astăzi trăiește momente dramatice”

Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu: „Demnitatea nu se împrumută, ea se capătă“

La rândul ei, fiica fostului luptător anticomunist Gogu Puiu, Zoe Rădulescu, a povestit despre suferinţele familiilor celor care au luptat împotriva regimului comunist, întrebând „oare cine a suferit mai mult, cei care au stat în puşcăriile comuniste sau noi, cei rămaşi acasă?“. „Demnitatea nu se împrumută, ea se capătă, se înţelege şi se asumă. Şi am înţeles aceste lucruri de la un alt fost deţinut politic, pe care l-am întrebat odată: „cum a fost torturat“ şi l-am rugat să-mi povestească în amănunt despre torturile pe care le-a îndurat în închisoare. Se numea Garofil. A fost întemniţat la 19 ani şi a ieşit la 39. Şi Garofil, zâmbind, mi-a zis: „Am fost odată umilit atunci când am fost torturat, tu crezi că mă voi  umili încă o dată povestindu-ţi ţie?“ Şi atunci am înţeles ce înseamnă demnitatea asumată, ce înseamnă să te închizi în demnitatea ta, într-o carcasă care să te apere de tot ceea ce este în jurul tău“.

În discursul său, fiica fostului luptător anticomunist a vorbit şi despre tatăl său care, deşi a avut acea personalitate atât de conturată, tipică unui lider, ar fi fost un nimeni dacă lui nu i s-ar fi alăturat miile de oameni care au simţit şi au gândit la fel ca el.

Niciun lider nu poate acţiona singur, are nevoie de armată. Liderul are importanţa lui, însă armata este mult mai importantă. Eu vreau să vorbesc despe acea parte nevăzută a luptei de rezistenţă din Dobrogea, pe care toată lumea a trecut-o cu vederea şi anume despre familiile foştilor deţinuţi. Vreau să spun lucruri trăite. Am crescut într-un sat, Mihail Kogălniceanu, în care mai mult de o treime din bărbaţii localităţii erau arestaţi. Şi noi, copiii, ne întrebam de ce nu avem tată. Noi am crescut fără tată. Şi, indiferent de dragostea pe care o primeam din partea familiei, lipsa dragostei şi a prezenţei taţilor din vieţile noastre s-a cunoscut mereu. Noi am fost copiii care au crescut trunchiat. Am fost copiii care au fost marginalizaţi şi care au fost consideraţi paria societăţii acelor vremuri. Şi am suferit. Am suferit cum nu vă puteţi imagina. Am suferit atunci când nu am fost făcuţi pionieri, când nu am fost făcuţi UTC-işti, am suferit atunci când meritam premii la şcoală şi nu le primeam. Şi am suferit mereu şi am fost obligaţi să ne ascundem lacrima, să ne ascundem suferinţa, iar mai târziu m-am întrebat de ce societatea s-a purtat atât de crud cu noi, care nu aveam nicio vină, care nu ştiam şi nu înţrelegeam ce s-a întâmplat. Şi am găsit un răspuns: Dacă pe taţii noştri i-au închis şi nu au mai venit acasă, iar noi nu i-am cunoscut decât din poveştile mamelor şi ale bunicilor, noi eram acolo, eram o pretenţă şi se pare că reprezentam un pericol. Atunci noi trebuia să fim marginalizaţi, nimiciţi psihic, să nu îndrăznim niciodată să ridicăm privirea, să nu îndrăznim niciodată să constatăm ce se întâmplă în jurul nostru, să nu fim niciodată oponenţii acelei societăţi. S-au înşelat. Pentru că noi am crescut cu acea insatisfacţie în suflet şi atunci noi am simţit altfel, că suntem altceva decât ceilalţi şi am evoluat fiecare pe drumul nostru“.

Mesaje transmise prin cântece aromâne

În discursul său, Zoe Rădulescu şi-a amintit de un fragment dintr-o carte a lui Sergiu Al-George, care a făcut o vizită într-o noapte pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu un IMS.

„La un moment dat, pe o culme de deal, relatează Al-George, vede un grup de femei. Nu şi-a dat seama dacă erau tinere sau în vârstă, pentru că toate erau îmbrăcate în negru şi cântau ceva, într-o linie melodică foarte tristă, sfâşietor de tristă, într-o limbă pe care Al-George ba o înţelegea, ba nu o înţelegea. Şi a aflat de la prietena lui care-l conducea că acele femei erau soţii ale deţinuţilor politic, care cântau, dar textul cântecului conţinea veşti pe care ele le transmiteau soţilor lor care lucrau la canal. Deci, ele aflau cumva că soţii lor sunt la Canal şi, în aromână, cântând, le spuneau că „a murit mama“, că „s-a logodit fiica“ şi toate lucrurile pe care soţii lor ar fi trebuit să le ştie. În faţa acestor femei mă înclin, nimeni nu ştie nimic despre ele, dar vă imaginaţi câtă putere şi cât curaj au avut?“

Revolvere în pâine, transportate de o copilă de numai 12 ani

Despre curajul femeilor din viaţa luptătorilor anticomunişti, Zoe Rădulescu a mai relatat o poveste. Este cea a unui tânăr, Gioga Arău, care ulterior a fost prins şi împuşcat imediat după nunta sa. Şi îngropat într-un şanţ:

„Înainte de a fi împuşcat, s-a aflat în casa mamei sale împreună cu alţi camarazi. „Vaşnicii“ securiştii n-au îndrăznit să intre în casă şi să-i prindă pe bandiţi, dar, pentru a-i obliga să iasă din casă, au pus-o pe mama lui Gioga Arău cu tălpile pe jar, iar femeia ţipa în dialect spunând că-şi va renega fiul dacă pentru faptul că ea suferă va ieşi din casă şi se va preda. Nimic nu le putea ţine pe aceste femei“. În lupta cu Securitatea au fost implicaţi şi copiii. Zoe Rădulescu a relatat despre curajul unei copile, Anastasia Fudulea, care la 12 ani transporta revolvere în pâine: „Revolverul era desfăcut în componente şi pus în locul miezului pâinii. La ţară se obişnuia să se dea pâine caldă rudelor, vecinilor. Şi ea, în loc de pâine caldă, ducea pistoale. O oprea Securitatea pe drum, îi controla pachetul, vedea că este pâine, pâinea era fierbinte, iar fata ducea pistolul mai departe.  Am întrebat-o odată: „Sia, dar nu ţi-a fost frică?“ „Ba da, zice, muream de frică, dar dacă tata mi-a zis că este important să-l ajut, eu am făcut acest lucru“. Avea 12 ani! Aceste sunt modele vii“.

Regizorul Dan Puric: „Pentru mine Gogu Puiu este esenţă de nemurire românească“

Prezent la eveniment, regizorul Dan Puric a spus despre Gogu Puiu că este esenţă de nemurire românească:

„Legătura deţinuţilor cu Dumnezeu făcut să transfigureze puşcăriile în mănăstiri. Petre Ţuţea a spus despre Eminescu că este sumă lirică de voievozi. Pentru mine Gogu Puiu este esenţă de nemurire românească. El a avut un destin ca o Sarmisegetuză dacică înconjurată de romani. Şi cea mai mare tragedie antică a fost căderea Sarmisegetuzei. Dacă la căderea Sarmisegetuzei toţi generalii lui Decebal s-au sinucis, la Gogu Puiu a fost sinucidere prin jertfă. Este o specie nouă: e vorba de erou-martir. Acum sărbătorim România mare cu români mici. Dacă Gogu Puiu era în Polonia, Serbia sau în Ungaria avea statuie“.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*