EDITORIAL Cum să fim credibili, dacă ne vindem la prima strigare? Trei cazuri de „curvăsăreală” românească, de ținut minte!

Editorial
Editorial

Indiferent câtă literatură de ziar sau breiching niuzuri de TV rumegăm pe tema luptei anticorupție, ar trebui să ne temem de faptul că suntem pe piciorul de a ne pierde exact vârful de lance al politicii externe din ultimii mulți ani: credibilitatea!

Să explic: trei cazuri, în trei zile. Joi, președintele Klaus Iohannis a vizitat baza militară de la Mihail Kogălniceanu. Dincolo de ținuta de plajă și ochelarii de Terminator, intens dezbătute, președintele a bătut monedă pe credibilitate, parteneriat, încredere și cooperare, mai ales că se discuta, în premieră, despre rachetele americane Patriot, pe care am dori să le achiziționăm. În aceeași zi, o delegație a Partidului Comunist Chinez flutura la premierul Mihai Tudose suma de 750 miliarde USD, disponibile pentru investiții în Europa.

Sâmbătă, la Constanța se comemora eroul Gogu Puiu. Puțin cunoscut, personajul, parcă desprins din filmele americane, a organizat lupta anticomunistă în Dobrogea și a fost ucis pe 19 iulie 1950, când, casa fiindu-i asaltată de trupele Securității, și-a utilizat toată muniția și s-a sinucis, aruncându-se pe ultima grenadă ce o purta la şold. În aceleași momente, aceiași chinezi vizitau Constanța, prilej cu care PSD-ul local, auzind de bani, a uitat și de eroi și de principii și de presă și de comunicare, protocol, orice și a închis ușile, trăgându-se în poze cu cei care ne promit bani.

Nici nu mai contează faptul că Republica Populară Chineză propune acest plan ambițios de renaștere a aşa-numitului „Drum al Mătăsii”, în care este dispusă să pompeze mulți bani, tocmai pentru că imperiul de la răsărit este confruntat cu o creştere economică în scădere. Tot ceea ce contează este ca atunci când auzim de bani, să uităm de tot: parteneriate, eroi, angajamente ș.a.m.d.

Mi s-a făcut destul de mult capul mare cu ideea că trebuie să ne invadeze investitorii, ca să nu murim de foame, pentru că politica în această parte a Europei nu include onoare, ci numai bani. Tocmai de aceea nu înțeleg de ce genialitatea politicii românești nu include și faptul ca, de exemplu, firmele românești să facă bani în China! Faptul că China este „în rahat”, ar trebui să ne dea mai mult tupeu în relațiile bilaterale, indiferent de câți bani ne flutură în vorbe. Nu să înghițim ca pinguinii, cu ușile închise, toate planurile de dezvoltare  A LOR, fără crâcnire, sport pe care, cu tristețe, îl aplicăm de mai mult timp.

Am putea fi cu toții de acord să plecăm de la premisa că omul ideal este cinstit (deci, nu fură), muncitor (deci, nu lenevește), cu o aversiune înnăscută față de risipa de timp, bani sau vorbe. Paradoxal, orbităm exact în jurul contrariului: bani, putere, influență!

Americanii au început să împânzească televizoarele cu documentare prin care arată expansiunea Chinei în Pacific la fel cum au făcut rușii în Crimeea și că, așa cum Japonia acționa din disperare la începutul anilor 1940, așa face China acum și dacă relațiile comerciale nu mai merg, armele vor începe să vorbească. Pe noi nu ne interesează. Parteneriatul cu NATO îl putem arunca la gunoi, pentru că… chinezii vor să investească!

Într-un context în care viața devine o bucățică de literatură, ne îndreptăm cu imaginația spre coastele Carolinei de Nord, unde există insula Ocracoke. Acolo, locuitorii, navigatori, foloseau termeni arhaici din vremea lui Shakespeare, precum „scud” – „a fugi din fața furtunii cu puține pânze ridicate”. Asta până în 1957, când a venit ultima furtună: turiștii.

Libertatea este atunci când trăiești astfel încât nu te mai gândești la libertate, tocmai pentru că libertatea devine normalitate. Îmi pare nespus de rău pentru cei care vor înțelege de aici că nu trebuie să colaborăm cu chinezii. Cum la fel de nespus de rău îmi pare pentru cei care nu înțeleg că nu poți să discuți de bani, cu ușile închise, cu dușmanii ălora cu care anunți că ești partener.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*